Constantin Noica a lansat o vorbă cu traiectorie de motto cultural: „Ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit”.
Instalat în dreapta şoferului, îmi permit să-l parafrazez: „Ai atâtea mărturii ale derivei câte drumuri cu taxiul ai făcut prin Bucureşti”. Fiecare călătorie prin oraş e o sondare a mentalului nostru fără egal, o radiografie a unui fel de-a fi care provoacă reacţii diverse, de la buimăceală la resemnare şi de la revoltă la descumpănire. Contratimpul voluntar pare una dintre trăsăturile noastre decisive. Puţine naţii ne depăşesc în materie de inadecvare impusă. Sobri când n-ar strica un pic de veselie şi uşuratici când e nevoie de gravitate, oferim lumii un profil contradictoriu. Suntem colţoşi cu prietenii şi afabili cu duşmanii. Nu ştim foarte multe despre Groucho Marx, dar ne conducem viaţa după o glumă a lui: „Astea sunt principiile mele. Dacă nu-ţi plac, am şi altele”.
Un drum cu taxiul prin Bucureşti în Săptămâna Mare dezvăluie, în douăzeci de minute, ce s-au chinuit să aşeze minţile luminate în câteva rafturi de bibliotecă. Avem o vocaţie parodică prost canalizată, un fel gratuit de-a fluiera în biserică. Mă conving la două minute după ce mă aşez lângă şofer, când un coleg al lui anunţă prin staţie, pe un ton de diacon ftizic: „Aveţi grijă c-o să crească preţul la carburanţi. Veniţi de luaţi benzinăăăăă”. Bărbatul de lângă mine râde cu dinţii la vedere şi salută vorba de duh a colegului: „Are caterincă-n el cât zece”. Apoi se uită la mine, aşteptând o reacţie. Tac strategic, privesc cu laşitate pe geam şi aştept să ajung odată. Taximetristul nu se lasă descurajat. A nimerit un client antipatic şi fără umor, dar asta nu înseamnă că n-o să-l dea pe brazdă. Puţintică răbdare.
La primul semafor, taximetristul se decide pentru o confidenţă spirituală. „Am sunat-o pe cumnată-mea. Am întrebat-o: Ce faci, fă? Vopsesc ouă, mi-a
