Europa ne-a trădat din nou. A stat ca proasta şi s-a uitat cum Voronin omoară români la Chişinău. România a fost iar singură în faţa istoriei. Singuri, neputincioşi, dar nervoşi, într-o splendidă izolare. Cît p-aci să regretăm că am intrat în UE, că, dacă eram liberi să facem ce vrem, i-am fi arătat noi mujicului.

Cam aşa au sunat pe scurt cîteva editoriale de la Bucureşti. La rîndul lor, publicaţii eurosceptice ca The Economist şi The Financial Times şi-au văzut reconfirmat punctul de vedere că UE este în general neputincioasă. Aşa a fost? Nu prea.

Întrebarea este bine pusă: ne-a ajutat apartenenţa la UE în această criză? Dar răspunsurile de mai sus sînt greşite. Ca să înţelegem dacă UE ne-a ajutat sau nu, trebuie să comparăm cu situaţia în care nu am fi fost membri. UE ar fi privit problema ca un conflict bizar între două state aflate în vecinătatea sa. Şi atît.

Este drept, la Bruxelles nu s-a ieşit în stradă ca la Bucureşti, pentru a-i sprijini pe cei din Basarabia. Faptul că basarabenii s-au găsit să încerce o revoluţie de Paştele occidentalilor nu a fost o idee bună. Dar nu asta a fost problema principală. Vreo două zile, UE nu prea a reacţionat. Sau, oricum, nu la fel de emoţional ca la Bucureşti. De ce nu? Aceasta nu mai este o întrebare îndreptăţită. Ţările din UE au fiecare interese şi sensibilităţi proprii. Să ne imaginăm că violenţele şi represiunea s-ar fi întîmplat în Ciprul de Nord. Am fi certat UE că nu se bagă să stingă focul? Ne-am fi întrerupt din vandalizat pădurile patriei în plin Paşte, doar de dragul ciprioţilor? Cum se vede nordul Ciprului de la Bucureşti, cam aşa se vede şi Chişinăul de la Londra, Helsinki sau Madrid: un colţ de Europă de care oamenii află numai cînd se întîmplă ceva urît. A te supăra pe Europa că nu ne împărtăşeşte instinctiv emoţiile este nedrept. Data viitoare vom fi şi noi certaţi că nu ne emoţionăm