Cine voia să scape de stat la coadă la pâine în 1989 putea să-şi prepare preţiosul aliment acasă. Făina şi drojdia, ingredientele de bază, nu se găseau nici ele prea des prin magazine, dar la ţară se făcea rost mai uşor de făină. În ajutorul gospodinelor care se încumetau să coacă pâine, dar şi alte produse cum ar fi cornuri, cozonaci, checuri, apăruse în librării cartea "Pâinea de casă şi preparatele din aluat".

Încă din prefaţă, autoarea, ing. Maria Ardeleanu, se arată demnă de directivele partidului referitoare la cei trei r - recuperare, recondiţionare, refolosire: "Ţinând cont de necesitatea de a economisi şi refolosi unele bunuri alimentare, printre care şi pâinea, în lucrare se dau şi reţete în care pâinea veche rămasă poate fi folosită la prepararea unor delicioase supe, budinci, aperitive etc.". Fără îndoială că în epoca aceea de penurie alimentară, fiecare rămăşiţă de la o masă se putea transforma în ingredient pentru masa următoare.

Cartea debutează cu un capitol scris în limbaj de chimie alimentară, că doar autoarea era inginer, intitulat "Rolul pâinii în alimen­taţie". Aici este prezentat un tabel cu puterile calorice ale pâinii negre, pâinii semialbe, pâinii albe, specialităţilor cu alte ingrediente (zahăr, ulei etc.) şi ale covrigilor. Maria Ardeleanu le arată cititoarelor care sunt componenţii chimici ai pâinii - hidraţii de carbon sau zaharurile, grăsimile, subs­tan­ţele proteice, substanţele mi­nerale şi vitaminele. Ea avertizează: "În condiţii de păstrare necores­pun­zătoare a făinii, sub acţiunea umidităţii şi a căldurii, grăsimile din făină se descompun, dându-i acesteia un gust amar şi un miros neplăcut... modul în care se face coacerea influenţează în mare măsură calitatea pâinii. Astfel, o pâine la care nu s-a respectat timpul de coacere, chiar dacă este preparată dintr-un aluat bine dospit, nu va avea un gust bun