Frecventele certuri şi conflicte dintre intelectuali par să producă totuşi, în ciuda exasperării generale, un anumit fel de consens. De fiecare dată părţile implicate în conflict recunosc că s-a mers prea departe, că a fost prea mult, că disputa a escaladat rapid spre zone ne-intelectuale, că s-a atacat mai mult persoana decît ideea, că interese meschine de grup au prevalat asupra confruntării argumentelor " din partea adversarilor, evident. De fapt, consensul acesta pare a fi dublat de o dezamăgire generalizată: nimic nu iese din gîlceava intelectualilor " nici măcar un învingător clar pe care să pariezi şi data viitoare. Paradoxal toată lumea se declară însă învinsă: de brutalitatea, ignoranţa, ignominia, violenţa şi, mai ales, prostia celorlalţi. Fiecare tabără aşteaptă să iasă cîştigătoare cealaltă, pentru a-şi proclama suprema victorie " încă o înfrîngere în faţa puterilor vremii.
O astfel de strategie nu ar avea sens dacă miza mai generală a oricărei dispute intelectuale nu ar fi o atentă definire a relaţiei dintre putere şi rezistenţă. Orice definiţie a intelectualilor, demnă de un minim interes, îi plasează pe aceştia inevitabil în opoziţie faţă de puterile (politice, economice, culturare etc.) dominante, la un moment dat. Un intelectual la putere nu este cool, şi oricum ar înceta să mai fie un intelectual pentru că ar intra la categoria "trădători", fixată deja în imaginarul popular de Julien Benda acum aproape un secol. Alegeţi orice conflict intelectual din spaţiul românesc post-socialist şi o să observaţi că prima grijă a combatanţilor este să spună despre ceilalţi că se află într-o poziţie de putere, că sînt un "grup de prestigiu", o "gaşcă", un "clan", "un grup de tineri" etc. " desigur, toate în felul lor poziţii ilegitime şi obţinute fraudulos. Altfel, sublinierea puterii adversarului este, în contextul dat, o strategie cel puţin atipică. Î
