Aţi citit povestea ei timp de mai multe luni în paginile GdS. Astăzi, la aproape un an de la accidentul care i-a smuls din trup piciorul drept, Mihaela Barbu are puterea să zâmbească din nou. Aplecată deasupra manualului de literatură română, tânăra citeşte concentrată psalmul lui Arghezi. „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! / Copac pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar şi cu frunziş / Ţepos şi aspru-n îndârjire vie..." E mărturisirea poetului. Sau a ei... Nu e lecţia de la şcoală, clasa a parcurs mult mai multă materie până acum. Dar ea trebuie să recupereze. În ultimele săptămâni, a avut alte probleme de rezolvat. Prioritare. Sub carte, piciorul drept stă nemişcat. Îl ia firesc cu mâna şi-l aşază peste cel stâng. Încearcă să nu-l bage în seamă. Dar fierul ce seamănă mai mult cu o maşinărie complicată decât cu un picior îi atrage din nou atenţia. Nu cu ciudă ori cu ură, aşa cum a făcut cu vechea proteză. Ci aproape cu dragoste. Pentru că, de zece zile, acesta face parte din ea. Datorită lui, Mihaela Barbu a putut să îşi reia viaţa de acolo de unde un accident cumplit i-a întrerupt-o stupid. Prăbuşirea 28 iulie 2008 a schimbat totul. Un şofer inconştient, o maşină criminală şi o adolescentă care abia învăţase gustul proaspăt şi dulceag al tinereţii. O clipă şi decorul s-a transformat tragic. Un picior sfârtecat, lacrimi, un bisturiu, deznădejde. Într-o singură clipă, tânăra zâmbitoare şi fără altă grijă decât aceea de a se bucura de parfumul celor 16 ani a devenit victima unui coşmar: accidentul i-a smuls piciorul drept, mutilând-o pentru toată viaţa. Timpul s-a oprit atunci în loc. Mihaela Barbu, şefa clasei a X-a a Liceului „Nicolae Titulescu" din Craiova, elevă exemplară şi olimpică, membră a trupei de dansuri a şcolii şi a echipajului de Sanitari, adolescentă exuberantă şi optimistă, pentru care viitorul nu trebuia să fie decât un drum lin şi firesc, presăr