Un criteriu de departajare într-o hartă sinoptică a arhitecturii evanghelice din România ar putea fi raportul dintre arhitectura aşa-zicînd cultă (i.e. proiectată de un arhitect) şi cea vernaculară (făcută exclusiv prin apelul la meşteri constructori şi la comunitate). O asemenea distincţie o va urma cu mai multă fidelitate pe aceea dintre arhitectura urbană şi cea rurală. Acest lucru este explicabil: statistic vorbind, probabilitatea de a nu se fi făcut apel la serviciile unui arhitect este semnificativ mai mare în mediul rural decît în cel urban, unde legea obligă clientul să colaboreze cu un arhitect (dar nu spune nimic despre calitatea acestuia). Dar Legea 50, cea care reglementează activitatea de autorizare în construcţii, a fost, în România post-revoluţionară, mai degrabă încălcată, inclusiv de către arhitecţi, prin semnături de complezenţă date pe documentaţii întocmite de persoane din afara profesiunii, dar şi de autorităţi, care au acceptat documentaţii semnate de oricine se putea iscăli, mai cu seamă în anii ’90.

Nici măcar în acest domeniu lucrurile nu sînt întocmai clare. O documentaţie proiectată de un arhitect a putut fi, ulterior, fagocitată de meşterii constructori şi/sau de comunitatea evanghelică în numele căreia se va fi edificat lăcaşul de cult. Se observă, nu de puţine ori, cum intervenţia, fără îndoială entuziastă, a meşterului constructor fără studii sau a comunităţii însăşi, mai cu seamă în ceea ce priveşte decoraţia interioară, face adeseori contrast cu croiala arhitecturală a bisericii. Unui proiect modern i se mai adaugă stucatură sau alte forme de decoraţie absentă din proiect, sculpturi în lemn (pupitre pentru pastor, frize, scaune fistichii, lambriuri) sau alte forme de ornamentare vernaculară, care nu aparţin aceluiaşi repertoriu morfologic şi/sau stilistic cu arhitectura. Îmi amintesc cazul şocant pentru mine al unei mari bi