Satul Hudeşti se află la o oră de mers cu maşina, dinspre Suceava, trecînd pe lîngă Dorohoi şi îndreptîndu-te înspre graniţa cu Ucraina. Aici se întind acele plaiuri pitoreşti din poeziile pastorale pe care, dacă n-aş fi acuzată de sentimentalism scriitoricesc, le-aş descrie numai în metafore. Pentru că decorul e încă unul proaspăt, plin de natură nealterată, plin de pante domoale şi dealuri împădurite, avînd inoculat parcă un soi de linişte binefăcătoare, care se transmite firesc oricărui călător prin meleagurile acestea de graniţă ale ţării.

Mai presus însă de frumuseţea locului, impresionantă este curăţenia. Deosebit de alte sate româneşti, aici domneşte o curăţenie "vestică". Casele frumoase, tradiţionale, fără culori stridente sau neo-brizbizuri, au faţade îngrijite, aproape noi şi par a aparţine mai degrabă unor oameni foarte înstăriţi " deşi aveam să aflu ceva mai tîrziu că nivelul de trai este destul de scăzut.

Explicaţia imaginii de bunăstare nu e una strict financiară; mai degrabă istorică, via cultura Imperiului Habsburgic care a imprimat în timp, din cultura propriei civilizaţii, locurile mioritice. Pe vremuri " se povesteşte ", pe aici era sarcina administraţiei să trimită, la fiecare lună, cîte un "portărel" pe la casele oamenilor, să le inspecteze gospodăriile. Astfel WC-urile din curţi trebuia să fie văruite în fiecare lună, la fel pereţii exteriori ai caselor. Cei care nu respectau minimele norme de igienă erau amendaţi, fără ezitare.

Totuşi, dacă pe atunci, în negurile istoriei, neregulile erau astfel sancţionate, bunul-simţ s-a impus peste pedepsele băneşti, fiind păstrat pînă azi, dar nu ca o frică de autoritate, ci ca un lucru absolut normal şi firesc. Comunitatea e mică, iar locuitorii nu-şi permit să intre în gura ei: căci dacă unul nu-şi primeneşte casa cum trebuie ori dacă nu îşi mătură sau grijeşte curtea, este imediat