Probabil că după alegerile din 22 aprilie, Parlamentul sud-african l-ar fi ales oricum pe Jacob Zuma preşedinte, dar sprijinul acordat în ultimul moment de Nelson Mandela, primul şi legendarul preşedinte al ţării, i-a întărit în mod substanţial poziţia. Prezent alături de el la un miting electoral, la cei 90 de ani ai săi, fără să scoată un cuvînt, Mandela şi-a pus propria aură pe balanţa unor contestări cu argumente destul de solide.

Printre ţările vecine, unde loviturile de stat ţin loc de alegeri şi victoria din războaiele civile asigură alternanţa la putere, evoluţia politică din Africa de Sud pare a dovedi că haosul nu e în destinul acestui continent. După decenii de apartheid, în care minoritatea albă şi-a impus prin violenţă, în pofida sancţiunilor internaţionale, voinţa, obiceiurile şi privilegiile, tranziţia spre structuri democratice s-a produs în mod paşnic şi momentul 1984 rămîne probabil unul dintre cele mai luminoase din istoria omenirii: după 27 de ani de temniţă, Nelson Mandela, liderul mişcării anti-apartheid, ales preşedinte, dansa un dans tradiţional, în faţa Parlamentului unde majoritatea neagră urma să-şi ocupe locul.

Nu toată lumea examina în linişte perspectivele: evenimentele din Zimbabwe (fosta Rhodesie) nu prea inspirau optimism fermierilor albi. "Naţiunea cu toate culorile curcubeului" " cum i-a plăcut lui Nelson Mandela să o definească " şi-a mai pierdut din componente: 800.000 de albi au părăsit ţara, politicile sociale care favorizau accesul populaţiei negre la resurse şi la credite au creat un mediu favorabil corupţiei, continuitatea la putere a partidului Congresul Naţional African a dus la clientelism şi nu în puţine cazuri la schimbarea de semn a injustiţiei: violenţa albilor împotriva negrilor a fost înlocuită cu cea a negrilor împotriva albilor sau cu cea a negrilor împotriva negrilor; în Africa de Sud, rata crimin