Dacă ai de-a face cu protocolul Comisiei Europene la nivel înalt, mereu se iveşte o problemă. Complicaţiunile se ţin şir. De exemplu, cîte scaune, pahare şi sticle de apă minerală să pui la conferinţele la nivel înalt. Aproape de fiecare dată sînt prea puţine locuri. Simpaticul şi causticul Charlemagne (rubrica permanentă a nu mai puţin causticului The Economist) povesteşte cum, la recentul summit UE-SUA, un ziarist german a întrebat: "De ce sînt patru scaune?". Era vorba despre un briefing de presă al lui Barack Obama. În sală, la prezidiu, patru scaune, patru pahare, patru sticle de apă minerală. Întrebarea era, astfel, justificată. Răspunsul ilustrează perfect modul în care operează procesul de decizie al iubitei noastre Europe comunitare. Cele patru locuri erau pentru preşedintele american (firesc, el era subiectul conferinţei de presă), pentru preşedintele în exerciţiu al Consiliului (sărmanul premier ceh Topolanek, proaspăt demisionar, deci la fel de interesant pentru ziarişti şi pentru Obama precum o tomată storcită, uitată pe o tarabă), viitorul preşedinte al UE (adică premierul Suediei) şi, evident, Manuel Barroso, în calitatea sa de şef al Comisiei Europene.

Astfel se petrec lucrurile pe la toate consfătuirile, conferinţele, summit-urile organizate de Comisie. De multe ori, se negociază complicate aranjamente de protocol cu gazdele (în cazul în care nu sînt membre ale UE, deci nu foarte familiarizate cu domeniul) evenimentelor, pentru a se găsi cea mai riguroasă aşezare la masă, cea mai potrivită poziţionare a invitaţilor europeni (întotdeauna mulţi). Unitatea în diversitate face deliciul presei de pretutindeni, reprezintă standardul politic pentru măsurile şi regulamentele Comisiei, dar reprezintă, totodată, coşmarul organizatorilor tuturor consfătuirilor internaţionale cu prezenţă europeană. Au existat şi situaţii la limita penibilului, cum ar