Vieţile oamenilor seamănă cu nişte arcuri, care pleacă dintr-un punct, se răsucesc în aer, alcătuind mereu alte şi alte spirale ce par a se învîrti în loc, încît, privindu-le de la oareşicare depărtare eşti tentat să crezi că vor rămâne acolo pe vecie; deodată însă arcurile se destind, spiralale se îndepărtează între ele şi sufletele, vibrînd la unison cu tot ce e în jurul lor, se pierd în depărtare. Rămîne în urma lor un simplu sunet, un gol neînţeles şi dureros în noi, gol pe care memoria noastră începe să-l umple cu tot felul de imagini şi amintiri, încercând astfel să atenueze spaima pe care o resimţim, la un mod desigur instinctiv, faţa de propria noastră moarte...

Mărturisesc că mi-e nespus de greu să scriu despre Val Condurache la trecut. Portretul pe care încerc să i-l schiţez e format din multe puncte de suspensie şi semne de întrebare. S-a întîmplat, cum se întîmplă adesea în viaţă, ca destinele noastre să se întretaie într-o anumită curbură a existenţei şi apoi să se despartă. O parte din evenimentele pe care le-am traversat împreună, confesiunile pe care ni le-am făcut într-o împrejurare sau alta sau ideile pe care le-am dezbătut mi s-au sedimentat în memorie, altele s-au evaporat odată cu scurgerea inexorabilă a timpului. Toate aceste imagini şi trăiri stratificate de-a lungul cîtorva decenii creează un contur, pe alocuri foarte clar, pe-alocuri mai şters, al unui om care a trăit alături de noi: Val Condurache.

Portretul lui, pornind de la aceste "sedimente", mi se relevă doar pe porţiuni şi acelea deformate de sentimentul de neputinţă şi nostalgie care mă cuprinde atunci cînd mă gîndesc la disparţia sa neaşteptată. La drept vorbind, memoria mea afectivă percepe prezenţa mai multor chipuri ale criticului şi "trecătorului prin astă lume" Val Condurache, alcătuind un întreg păienjeniş de linii şi de puncte, în centrul cărora