Capitolul referitor la Eminescu (pe care l-am rezumat aparent arbitrar în numărul precedent al României literare) nu-şi epuizează consecinţele analitice în cele treizeci şi două de pagini din Istorie care-l privesc direct. Era firesc să n-o facă, dat fiind, în primul rând caracterul profund intertextual al viziunii lui Manolescu, iar în al doilea rând statutul logic incomplet al câtorva raţionamente altminteri plauzibile. De exemplu, orice disecţie corectă a mitului eminescian presupune în chip categoric raportarea la biografia poetului. (Observaţia îi aparţine lui Mihai Zamfir, care a şi definit într-o conferinţă din anii '70 grila de imperative ale acestei canonizări. Cele mai multe n-aveau, evident, atingere cu opera.) Iată de ce, măcar din punct de vedere strategic, echipa Dilemei şi-a surclasat riguros adversarii, deloc dispuşi, aceştia, să-şi pună între paranteze pornirile iconodule. Interesant e că Manolescu închide ochii la un astfel de detaliu cât timp se referă la Eminescu, pentru a-i redeschide, atent, în discuţia despre Călinescu. Răspunderea unei biografii o poartă întotdeauna autorul ei. Protagonistul e absolvit de orice suspiciune. Dovadă şi faptul că amenzile sosesc, fără excepţie, pe adresa celui dintâi:

"O influenţă încă şi mai mare a avut asupra urmaşilor interpretarea de către Călinescu a bolii poetului. Doi medici, Ion Nica, în 1972, şi Ovidiu Vuia, în 1997, au rediscutat simptomele bolii şi au tras concluzia că Eminescu n-a avut sifilis (cu atât mai puţin congenital) şi nici paralizia generală progresivă decurgând din el. Poetul ar fi suferit de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv, fără demenţă ireversibilă prin distrugerea lentă a creierului. Boala lui Hölderlin, nu aceea (nici ea foarte sigură) a lui Maupassant. Cei doi medici convin asupra rolului jucat de Călinescu în impunerea erorii de diagnostic. Toţi biografii ul