Cum ii citim pe autorii nostri din secolele trecute? Lasandu-i deoparte pe cei foarte mari, exceptiile de la norma, evadatii din pluton si din context, care este cea mai potrivita modalitate de a vizualiza si a intelege majoritatea mai putin daruita? Si care este criteriul adecvat de analiza si evaluare?
Sa fim sinceri si sa recunoastem ca nu dintr-o imperioasa necesitate literara ii recitim pe Vacaresti, Asachi, Carlova, Bolintineanu, ci – dincolo de obligatiile didactice – dintr-o vaga disponibilitate si din nevoia de a intregi o schema de evolutie. O critica aplicata, obiectiva, intr-o grila estetica, i-ar distruge. Productia lor este atat de tatonanta si de stangace, sub raport artistic si lingvistic, carentele sunt atat de evidente, incat versurile ingalbenite se preteaza de minune unei lecturi parodice. Intertextualitatea ingrosata, parafraza ironica par singurele fire de contact intre lectorul de azi, trecut prin experienta modernitatii si a postmodernitatii, si versificatorul abundent si naiv de secol 19.
Neputand sau, mai bine zis, nevrand sa fie orientata estetic, critica unui trecut ramas fixat in trecut si rezervat numai specialistilor in acel trecut isi deschide compasul, renunta la exigenta si devine, in sens larg si incapator, culturala. Ea nu mai puncteaza efectele literaritatii, ci mizele autorilor; nu individualitatea artistica (inexistenta ori precara), dar legaturile cu epoca, injonctiunile ideologice si influentele sociale. Ideologie, sociologie, psihologie, antropologie, istoria mentalitatilor, istoriografie propriu-zisa: orice, numai critica literara nu. Lipseste deocamdata literatura care s-o angajeze. Obiectul complet „inocent" din acest punct de vedere trebuie, pentru a ne mai spune totusi ceva, sa fie suprainaltat, suprainterpretat, inventat.
Este exact ceea ce face Eugen Simion in Dimineata poetilor*, pe urmele
