Câteva planete se vad cu ochiul liber pe cerul noptii. Venus, de pilda, apare ca o stea mare la rasaritul si la apusul soarelui, fapt pentru care in vremuri mai vechi, ca „luceafar de dimineata" si „luceafar de seara", s-a si crezut ca nu e unul si acelasi fenomen. Daca stii unde sa le cauti, Marte si Jupiter apar la rândul lor in câmpul vizual, cu lumina lor inghetata printre clipirile repezi ale stelelor.
Si Saturn se vede cu ochiul liber. Dovada ca, intre alte popoare ale Antichitatii, o stiau romanii, denumind-o dupa unul dintre cei mai importanti zei ai religiei lor. Ceea ce nu putem descoperi insa decât cu telescopul sunt inelele acestei planete, a sasea in ordinea departarii de Soare si a doua ca marime din sistemul solar. Galileo, cu luneta lui istorica, le-a remarcat pentru prima data, fara sa le deduca totusi adevarata forma si natura, ci crezând ca planeta „principala" e insotita indeaproape de alti doi companioni (ca un fel de corp ceresc „cu urechi"). Abia dupa o jumatate de secol Cristiaan Huygens devenea constient de existenta „inelului" lui Saturn, iar Cassini, la 1675, putea descoperi in sfârsit, printr-un telescop mai performant, multitudinea de inele ale planetei – imagine confirmata si de sondele spatiale pe care le trimitem azi intr-acolo.
Fotografiile in culori realizate recent de sonda Cassini pun excelent in evidenta un spectacol planetar unic in partea noastra de univers. Desi vine de departe, lumina solara smulge din negrul de fond al Cosmosului privelistea acestui inel multiplu, desfasurat la nivelul ecuatorului lui Saturn, cu incepere de la 6.000 si pâna la 120.000 km distanta. Este ca un imens CD rotit continuu prin spatiu, un disc „de finete", deoarece pe toata colosala lui extensie nu are mai mult de 20 de metri grosime, prezentând insa nenumarate „santuri" circulare, spatieri, goluri mai mici sau mai largi.
