Imaginea cea mai bună a Căii Robilor o dă Arghezi nu în Psalmi, rătăciri, mai mult cu mintea decît cu fapta, ale unui singur om (şi nu contează la nimic că omenirea toată le repetă), ci în Toamnă de suflet: "În şirul vieţii noastre, întreg, se face seară,/ O seară fără sunet, nici vînt, nici amintiri./ Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strîmte pe undele subţiri." Deconcertantă întîlnire a două lumi la fel de neîncăpătoare, prinzînd, într-un dialog de adjective cum nu multora, în poezia noastră, le reuşeşte, interludiul dintre fragilitate şi meschinărie. Două feţe ale aceleiaşi strîmtorări care nu-ngăduie deplinul. De aici, îndoiala, figură a golului. A unui ecou care se pierde pe culoare subţiri.

Aşa, poate, se explică recursul la peniţă, zgîriind sîcîitor poala unui Dumnezeu ocupat, în dauna haşurilor mai apăsate. Adîncirea înserării tuturor e un examen de minuit luat pe cont propriu: "Eu ştiu tăcea cînd visul a murit/ Şi-n toată clipa-nalţ cîte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum ce suie/ Neisprăvit." (Miez de noapte) De-adevărat, îndoielile sînt tăcute, fiindcă de unde să ştii ce întrebare să pui, şi ce răspuns să alegi? Un epigraf, al altor cuvinte potrivite, urseşte, versurilor plecate în lume, această haină a smereniei neîncrezătoare: "Şi semănaţi, ca noaptea ce vă naşte,/ Sfiială şi-ndoieli unde-ţi cădea,/ Căci Cel-ce-ştie însă nu cunoaşte,/ Varsă-ntuneric alb cu mîna mea." (Epigraf). Dincolo de jocurile de cuvinte, ape-ape de suflet tulburat, stăruie o nevoinţă refuzată celor care ştiu, şi menită tuturor cîţi caută a cunoaşte, pe propria-le carne în care se bat îndoieli. Şi decît dorinţa de a crede, îndoită de temerea că n-o faci, nu e jertfă mai mare.

Indecizia osteneşte culoarea: "Uitată-n lumină sihastră,/ Ogiva sticleşte pustie/ De-o flacără fostă albastră,/ Ajunsă în gol cenuşie." (În golf) Un f