În 1989, Mariana avea 39 de ani. "Deşi a fost un an de răscruce, anul 1989 a fost unul dintre cei mai minunaţi. În acel an, a fost prima şi ultima oară când am reuşit să ieşim din ţară. Soţul meu lucra în cercetare la un institut din Bucureşti, la fel ca şi mine.
Salariile erau destul de mici, banii alocaţi muncii de cercetare aproape inexistenţi, însă oamenii erau foarte uniţi, foarte legaţi între ei. Nu mai ştiu clar cum s-a întâmplat, cert e că, într-o seară, soţul meu îmi spune că are o surpiză pentru mine: «în primăvară vom pleca în străinătate în excursie, două săptămâni». Nu mi-a venit să cred, mai ales că pe-atunci era destul de greu să pleci din ţară, nu mai zic dacă erai intelectual, de teamă să nu duci cine ştie ce informaţii peste hotare, să nu faci spionaj, mai ştiu eu ce. M-am bucurat enorm.
Pentru că de când mă ştiu nu am avut altă treabă decât casă - serviciu - copii - grija aprovizionării cu mâncare, cu haine, efectiv traiul de zi cu zi. Ţin minte că am venit din Ardeal în Bucureşti cu dorinţa imensă de a merge la teatre, la filme, de a avea o viaţă culturală intensă.
Facultatea am făcut-o la Iaşi şi, deşi acolo este un centru cultural extraordinar, am zis: cu atât mai minunat trebuie să fie Capitala ţării. Dimpotrivă. Grijile ne-au asuprit, nici urmă de mine la teatru sau la film. În 1989, copiii aveau 11, respectiv 16 ani. Cu cât fetiţele noastre creşteau, cu atât grijile deveneau mai mari. Aşa că era greu de crezut pentru mine că o să ies din ţară, eu, care abia ieşeam în oraş, la o plimbare sau la un film.
Am plecat cu trenul, în grup organizat. Cred că eram vreo 30 de persoane. Ne-au controlat cei din cadrul instituţiei unde lucra soţul meu, am dat declaraţii că nu colaborăm cu nimeni, că ne vom întoarce acasă, ne-au pus să semnăm nişte hârtii. Nu mai ştiu foarte clar, pentru că soţul meu s-
