Ce reacţie ar trebui să avem la perspectiva, devenită de acum cât se poate de reală, a încheierii unui acord cu FMI? Să ne bucurăm sau să ne îngrijorăm?

Am putea să ne bucurăm, dacă am fi siguri că rigorile financiare ale Fondului vor fi respectate de guvernul României. Dar de câtă rigoare au dat dovadă guvernanţii noştri în ultimele două decenii? Dacă ar fi fost riguroşi cu finanţele publice, ar fi reformat deja administraţia şi ar fi redus risipa de bani publici.

Noi însă nu am avut şi nici nu vom avea prea curând conducători de talia lui Leszek Balcerowicz, care, în anii 1990, a avut puterea să impună în Polonia reforme economice dureroase pentru vaste categorii de salariaţi, în ciuda unor proteste sindicale vehemente. Avem în schimb acum un guvern de coaliţie, definit prin concurenţa dintre partide, nu prin colaborarea lor. Şi aşa se face că tentativele premierului Emil Boc de a impune ministerelor şi primăriilor un regim de austeritate au fost sabotate şi pe faţă şi pe ascuns de sindicatele funcţionarilor publici, de politicienii care contează pe voturile acestora şi de trusturile de presă private.

Astfel a triumfat încrengătura de interese constituită în sistem politico-administrativ corupt şi cinic – un sistem care, ca o buruiană, omoară orice urmă de etică a serviciului public şi orice simţ de răspundere faţă de banul contribuabilului. Cum administraţia publică, în forma sa actuală, este copilul supraponderal al tandemului PSD-PNL care a susţinut guvernul Tăriceanu, anticipăm că ambele partide vor vărsa lacrimi de crocodil de mila funcţionarilor publici, ale căror voturi nu vor să le piardă. Nimeni însă nu se întreabă pentru ce-i plătim pe aceşti oameni: ce funcţie utilă societăţii îndeplinesc şi mai ales cu ce performanţe.

Dacă am face acest lucru, ne-am da seama de pildă că ne-am procopsit cu impozitul for