Potrivirile aduc tot atâtea bucurii ca şi cantităţile, doar că bucuriile pe care le aduc potrivirile se ţin minte. Am avut în mai multe rânduri bucurie de la nişte bani, însă nu ţin minte nici când s-a întâmplat cantitatea, nici cât de mulţi au fost banii.

În schimb, îmi amintesc cu aceeaşi intensitate cu care îmi revin în memorie scene lungi din filmele lui Fellini după-amiaza când o colegă de an de la Filologie a scos din geantă, în timpul unui curs de Gramatica limbii române al profesorului Ion Coteanu, un mic album italian de artă, cumpărat - mi-a spus ea - de la Librăria Creţulescu în urmă cu un ceas.

Azi, nu se miră nimeni dacă vede un album despre arta precolumbiană în mâinile unui cetăţean oarecare în tramvai. Azi, nu ne mai miră nimic şi în nici un caz un om care citeşte o carte nepotrivită cu înfăţişarea lui, cu locul şi cu momentul. Dar atunci, în 1967, era ca şi cum colega mea mi-ar fi spus că tocmai îşi luase o viză de Paris, nu de la Oficiul de paşapoarte, ci de la chioşcul de ziare. Nu se potrivea nimic cu nimic.

Eu treceam zilnic pe la Librăria Creţulescu şi nu aveam cunoştinţă de vreo carte străină. În 1967, era de neconceput să găseşti în librăriile noastre cărţi de artă pe tejghea. Cele câteva titluri ale faimoasei, în acele vremuri, Edituri Skira, care ajungeau prin expceţie şi în câteva exemplare în marile librării din Bucureşti, se vindeau pe sub tejghea, în regim de icre negre pentru clienţii de elită.

Apoi, colega mea habar n-avea ce carte cumpărase. O luase pentru că se găsea, pentru că se nimerise acolo, pentru că era ieftină, pentru că avea coperţi frumoase şi pentru că avea - zicea ea - poze cu tablouri celebre. Dacă ar fi fost un volum despre Leonardo da Vinci, m-aş fi mirat mai puţin, dar era unul despre Pisanello, un pictor din Renaşterea timpurie. De unde până unde Pisanello în Români