Întrebarea din titlu sună, desigur, emfatic, apăsat retoric, ba chiar (Doamne fereşte!) sentimentaloid-dramatic. Ce înseamnă, de fapt, "a avea un Andrei Pleşu"? În ce constă unicitatea sa? Fiind evidente, însuşirile sunt greu de sistematizat. Să constatăm doar norocul culturii şi-al ţării sortită să plămădească un astfel de amestec de inteligenţă, umor, raţiune, detaşare, talent, generozitate, demnitate şi - sper să nu fie un cuvânt prea puternic - vizionarism. Orfevrier al spiritului, n-am descoperit încă un lucru ieşit din mâna lui Andrei Pleşu în care să nu simţi suflul ideii înalte şi pecetea stilistică a gândirii profunde.
Rareori găseşti în cultura română - şi în viaţa publică din România - pe cineva ale cărui luări de poziţie să-ţi lase impresia judecăţii definitive. Forţa de impact a prezenţei sale provine din contrastul (asumat, direcţionat, regizat) dintre bonomia inepuizabilă şi fermitatea opiniei. Andrei Pleşu e rareori agresiv şi patetic. Dar atunci când se întâmplă să fie, e limpede că s-a ajuns la o limită dincolo de care nu mai e nimic de făcut. De regulă, inteligenţa sa speculativă se manifestă în câmpul unor nesfârşite, deconcertante, inepuizabile "serbări galante" a minţii.
Dilematic prin program şi natură, Andrei Pleşu nu este însă un personaj neimplicat. E adevărat, uneori se retrage lungi perioade din viaţa publică. Dar asta nu înseamnă că nu are un cuvânt de spus chiar şi atunci. Rubrica din "Dilema" este o implacabilă fişă de temperatură a lumii în care trăim. Ironia ucigaşă, descrierea devastatoare, pe-un ton de mimată obiectivitate, evocarea barocă, sufocată de aburii sarcasmului ies din pana lui în nesfârşite jerbe multicolor-contondente. Inteligenţă teoretică de super-clasă, Andrei Pleşu este şi un admirabil ctitor. Instituţia de nivel internaţional pe care o conduce, Colegiul Noua Europă, este nava-amiral a
