În ultimii ani am citit mai mult de o mie de cărţi proaste. Despre patru-cinci sute dintre ele am scris în diverse reviste şi am vorbit la radio.
De ce m-am angajat în această acţiune neglorioasă, dezaprobată de unii cunoscuţi ai mei (care consideră că o carte proastă trebuie trecută sub tăcere)? Dintr-o plăcere perversă de a răscoli în maldărele de deşeuri ale literaturii? Din dorinţa de a-mi afirma superioritatea, rănind sensibilitatea unor autori lipsiţi de talent? Nici vorbă de aşa ceva. Am făcut-o (ştiu că sună demagogic, în România, în momentul de faţă, tot ce e frumos şi cinstit sună demagogic) dintr-un sentiment al datoriei.
Asist, de mai multă vreme, la o revărsare de literatură fără valoare în spaţiul public, comparabilă cu o maree neagră. Nu este vorba de excepţii nefericite, uşor de ignorat, ci de un adevărat fenomen, care măreşte răul de care suferă oricum în prezent literatura română: scăderea vertiginoasă a numărului de cititori ai ei.
Prin firea mea, nu pot să asist fără să reacţionez în vreun fel la distrugerea a ceva important - în cazul acesta, la distrugerea prestigiului de care se bucură literatura, la noi, de aproape două sute de ani. Drept urmare, am hotărât să intervin, cu mijloacele modeste de care dispun, identificând şi examinând atent fiecare carte proastă în parte (şi nu perorând împotriva fenomenului în general, ceea ce nu ar folosi nimănui, întrucât fiecare autor de maculatură ar crede că mă refer la altcineva decât la el).
Nu am nici o plăcere să pun pe cineva la zid. Şi nici n-o fac. Îi stimez pe toţi aceia care scriu, fie şi tâmpenii, pentru faptul în sine că scriu. Că aspiră la ceva mai înalt decât viaţa prozaică de fiecare zi. Campania pe care o duc nu este îndreptată împotriva lor, ci împotriva cărţilor lor. Mi-aş dori chiar ca ei să mi se asocieze, detaşându-se de ceea ce au scr
