Bijutierul şi alte poeme care nu există există, totuşi, şi este o carte care, în peisajul poeziei actuale, sclipeşte. Condensând imaginile până la a-şi construi o formulă cu cifru, poezia lui Valeriu Mircea Popa impune, pentru decodare, o lectură şi o relectură. Fiindcă, pentru a putea gusta acest tip de poezie, trebuie să parcurgem nişte cotloane foarte întunecate, adesea înfricoşătoare, să le iluminăm, apoi să întoarcem acest întreg interior pe faţă, ca pe o haină. Şi atunci vom avea în faţa ochilor o bijuterie încântătoare. Şi, mai ales, vie.
Trebuie precizat de la bun început că nu este vorba, aici, despre o altă lume poetică, aşa cum am putea crede. Ci - tocmai din aceasta provenindu-i forţa caracteristică - este vorba despre lumea reală, cu legile care funcţionează normal, dar în care apar nişte viziuni atât de stranii. Toate lucrurile sunt îmbrăcate cu denumiri noi, astfel încât - de cele mai multe ori - ajung de nerecunoscut. Iar procedeul folosit este cel al unei metafore cu un grad foarte mare de ruptură interioară. Totuşi, deşi foarte spectaculoasă, această metodă nu este de fiecare dată bine strunită de către poet, iar unitatea din interiorul unui poem poate fi ruptă în adâncime. În astfel de cazuri, imaginile sunt doar nişte structuri bine izolate, care pot reprezenta nişte situaţii de efect, dar nu părţi de poeme cu legături între ele. Însă, atunci când reuşeşte, poetul creează din obiectele obişnuite bucăţi vii de univers. Poemul diamantul este un exemplu precis de condensare a mai multor direcţii şi imagini într-un punct fix, strălucitor: "diamantul era o piatră/ cu aripile invizibile / şi 57 de faţete // keratios / spunea grecii // adică un sâmbure de roşcovă / în cealaltă parte a balanţei // ca să vezi / ce caraghios fel de a cântări / lumina".
Aşadar, bijutierul priveşte cu lăcomie în jurul său. Însă prelucrează atât
