Explozia Moţului e mai tare decît tam-tam-ul mizerabil al zilei
Eram hotărît să-mi continuu şi azi diversiunea mea de săptămîna trecută la spectacolul acesta care face totul ca să ne dezguste de fotbalul nostru. Aveam ce scrie, pe onoarea mea: un Liverpool-Arsenal din nou scandalos de frumos; o semifinală de Cupă Manchester-Everton, în care Sir Alex făcea ca toţi dracii, precum Dănuţ Petrescu; un Vaslui-Timişoara ajuns la un neromânesc 4-3, de mă gîndeam voios: iată, măi frate, unde s-a ascuns alde Chelsea… la Vaslui!; un Steaua-CFR Cluj în care au fost mai multe greşeli individuale decît minutele regulamentare; şi nu mai spun de plăcerea de a-l elogia pe Bergodi pentru acel 1-0 cu care relansa campionatul, avînd şi puterea să observe că Dinamo i s-a părut puţin obosită.
De ieri, toate acestea nu mai au nici o greutate în faţa unei declaraţii, după ştiinţa mea, fără precedent în fotbalul nostru. Oricît mi-aş investiga arhiva din ultimii 40 de ani, nu pot găsi vreun antrenor român care, imediat după un 0-5 al echipei sale, să fi rostit la conferinţa de presă cuvintele lui Ioan Ovidiu Sabău. În durerea şi vehemenţa lor, ele sînt mai tari decît tot tam-tam-ul mizerabil al zilei. Lui Sabău îi e ruşine de “nesimţirea crasă” a jucătorilor săi în repriza a doua a meciului cu Dinamo. El se simte umilit de ei, fiindcă şi-au bătut joc de meseria lor; a fost sau n-a fost blat, el nu ştie decît că nu mai poate apărea în ochii lumii. Speranţa lui este ca şi lor să le fie ruşine.
Fără a-l socoti un sfînt, nu cunosc sfinţi în fotbal, Sabău mi s-a părut de cînd îl văd şi îl aud, altceva şi altcineva decît toţi confraţii lui. Ţin la el dinainte de ‘89, îl pun oricînd, ca un adevărat metronom al paselor, lîngă cei mai buni fotbalişti ai noştri, mi-a impus totdeauna prin sobrietate şi modestie, prin absenţa lui în orice scandaluri, printr-o demnitate liniştită în fi
