Încă de la volumul de debut, Poziţia aştrilor, lirica lui Dan Laurenţiu se defineşte prin câteva trăsături distinctive, care vor căpăta un relief particular mai târziu. De altfel, există o certă coerenţă şi constanţă de viziune şi de stil a acestei poezii, o poezie ce nu mizează pe ruptură, pe metamorfoze expresive ori falii ale fondului afectiv, ci, dimpotrivă, pe reluarea aceloraşi obsesii, pe reiterarea unor toposuri predilecte şi pe reasumarea unei formule poetice de incontestabilă pregnanţă. De aici, probabil, şi impresia de monotonie, de eleatism şi stabilitate pe care o lasă o astfel de experienţă lirică, întinsă pe mai multe decenii.

Există, fără îndoială, după cum s-a mai precizat, un set de simboluri, de metafore obsedante şi de toposuri predilecte ce articulează arhitectura universului artistic al lui Dan Laurenţiu. E un univers dominat de figura hiperbolică a poetului, drapat în elementele de figuraţie romantică ale orgoliului, ascezei şi titanismului, un eu liric retras cu obstinaţie într-o sferă ce se desparte net de lumea profană, de accidentele unei istorii degradate, dominată de însemnele fenomenalităţii. Simbolurile dominante sunt, aşadar, legate de destinul poetului şi de poziţia arhetipală a aştrilor, o poziţie imuabilă, privilegiată, care este înregistrată de expresia poetică sub specia unui alfabet hieratic, a unei hărţi esenţiale şi esenţializatoare a universului. Alte simboluri ce conferă o încărcătură gravă, ceremonialică şi grandilocventă, totodată, poeziei lui Dan Laurenţiu sunt cele ale morţii şi ale iubirii, ce se înlănţuie, nu de puţine ori. Erosul este, s-ar putea spune, ritualizat, privit prin dioptriile livrescului, epurat de pondere şi prelucrat în peniţă graţioasă, vaporoasă şi vagă. Între Eros şi Thanatos se stabilesc, chiar, o serie de corespondenţe revelatorii şi de consonanţe nu lipsite de temeiuri şi rezonan