În Constanţa scădea preţul la casele mari, negustoreşti, de cînd se aflase cum mergea ofensiva ruşilor pe front. Numai că cine voia să vîndă nu discuta decît cu toţi banii jos, să-i schimbe aici în aur sau în dolari, la Istanbul. Negustorii care aflau ce se întîmpla pe front de la aţiştii din armată, nu din liniştitoarele comunicate oficiale, nu mai credeau în victorie. În Bucureşti se ieftineau apartamentele din centru. Haikis cumpărase unul, într-un bloc de trei etaje: o bijuterie!, i se lăudase lui Fănică, într-o seară la restaurant. Cîrciumarul i-a cerut adresa, mai mult ca să-i facă o plăcere lui Haikis care, altfel, i se plîngea că afacerile sale cu grîu mergeau prost. Autorităţile se temeau de ofertele lui de grîu ieftin, fiindcă era ovrei, dar acceptau preţuri neruşinate din partea angrosiştilor români, iar după aceea se plîngeau că tot jidanii sînt de vină, că ridică preţul la pîine. Începuse, după părerea lui, un uriaş balamuc al cererii şi ofertei din cauză că mareşalul voia să-i scoată pe evrei de pe piaţă, dar n-avea cu cine să-i înlocuiască. Iar de cînd cu retragerea de pe frontul de Răsărit, pe cine putea salvatorul patriei să dea vina? Pe armata română, adică pe el însuşi? Pe aliatul german pe care îl ridica în slăvi? Sau pe jidanii din spatele frontului? Deşi era amic cu Haikis, Fănică nu credea că mareşalul, omul ordinii şi al adevărului, se preta la asemenea manevre. După părerea lui, ne puteam aştepta oricînd la o contraofensivă care să-i pună pe ruşi la respect. Iar în privinţa negustorilor evrei, de ce trebuiau să fie toţi curaţi ca Haikis, cînd şi printre români sînt atîţia care vor să-l vadă învins pe Antonescu, ca să aibă ceva de cîştigat.

Dar dacă tot erau la Constanţa casele mai ieftine, se urcă Fănică în tren împreună cu Virginica lui, să le vadă. Case negustoreşti, cu prăvălii la parter, cele mai multe. Le lăuda samsar