Pe urma primaverilor de-altadata

Pe arhitectul Matei Cantacuzino il vezi rar, spre primavara. Inconjurat de mister si discrete penumbre ale trecutului, paraseste confortabilul sau exil belgian si se preumbla indelung pe aleile Cismigiului, rascolind parca toate imaginile si cotloanele decolorate ale copilariei sale. Elegant fara ostentatie, cu o discreta urma de parfum floral la reverul hainei, se pierde in decorul vetust al Bucurestiului de altadata, incercand sa nu iasa cu nimic in evidenta. Nu-si arata nici varsta de 72 de ani si nici descendenta domneasca, ramura cantacuzina a inrudirii cu Voda Bibescu, printul Stirbey sau marea familie Bellu. O intreaga istorie se sprijina pe umerii sai, fara ca el sa o afiseze macar in treacat, cu un licar de mandrie sau suficienta aristocratica in priviri. Ai zice ca nu-i pasa, daca nu ai sti ca de ani buni trudeste pentru baiatul sau, Nicolae, la un caiet de memorii - in fapt, o lista prelunga de nume si increngaturi genealogice, menite sa-i reaminteasca fiului marea lectie de intelepciune, ca nimic nu incepe si nu se sfarseste cu noi. La 72 de ani, batranul si elegantul arhitect are un singur gand si o dorinta: nu vrea sa paraseasca aceasta lume, inainte de a mai privi o data figurile cele dragi ale familiei si de a-i lasa testamentar baiatului povara propriului nume de Cantacuzino, casatorit cu Stefania, fiica a boierului Stefan Bellu si a printesei Maria Draghici, cumnata buna cu Martha Bibescu. In fiecare an, de Sfintele Pasti, Matei Cantacuzino revine in Bucuresti, cautand strazile vechi si prospere de altadata. Primavara, orasul Crailor de Curte Veche capata nuantele copilariei sale - eflorescente cu irizari de verde si mov, de magnolii si toporasi, freamat si arome pascale de cozonac, pasca sau oua incondeiate. Romania, asa trista si cenusie cum pare uneori, are catifeluri si emotie. Are ceea ce altii au pi