Zilele rămase până la alegerile europarlamentare se scurg ca o apă liniştită, deşi am intrat în ceea ce se cheamă în jargonul consultanţilor politici pre-campanie.

Sub luciul apei însă, curenţii de adâncime sunt repezi şi periculoşi: acolo se agită apele politice pe tema mult mai semnificativă a alegerilor prezidenţiale. În politică, gloanţele, lama de cuţit, dar şi faptele sunt vorbele. Să vedem cum arată cele ale candidaţilor. Să facem, cu alte cuvinte, un exerciţiu scandalos şi nepatriotic, dar plin de învăţăminte: împărţirea României între Băsescu, Geoană, Antonescu şi Radu, prinţul prezidenţiabil.

Cum arată cele patru ţări? Prima, a preşedintelui în funcţie, e o ţară de dezmoşteniţi. Suferă ca-n poemele lui Coşbuc, vrea nu pământ, ci dreptate, iar căpitanul navei ştie să-i aline suferinţele cu promisiuni şi alte spuse, de câteva ori istorice, mai totdeauna surprinzătoare, prea des pline de clacă şi zâzanie. Căpitanul dezmoşteniţilor are, în ciuda aparenţelor, nasul fin când vine vorba de aşteptările poporului, ştie mai totdeauna să fie cu o secundă mai deştept decât adversarii, vorbeşte simplu şi pe înţeles. Exact pe dos e fiul bonjurist al boierului ălui bătrân, mazâlul de la leat 2001.

Întors de la echivalentul de peste Ocean al Parisului cu obiceiuri noi şi vorbe pe măsură, Mircea Geoană a tot ieşit în curtea boierească din Kiseleff şi a încercat să vorbească pe înţelesul arendaşilor şi-al baronaşilor. Neînţeleasă de nimeni (în sens literal, al vorbelor), beizadeaua renegată a aruncat naibii straiele nemţeşti, a pus caftanul şi s-a pus pe suduit precum căpetenia haiducilor de mai sus. Aiurea-n tramvai... sau în căruţă, cum era pe vremea aia. Bătrânul mazâl îl urăşte, şi arendaşii ştiu asta. Totuşi, bonjuristul are ceva ce nu se prea găseşte în România: răbdare şi hectare (politice).

Intră în scenă al treilea