Răzvan Exarhu: "Am fost mult mai tare decât Borat. Eram la ţară, la colţ de uliţă cu nişte prieteni din sat care îşi pregăteau grădina pentru plantat bolbotine şi a trecut un copilaş care ducea de funie o vacă foarte mare."

Era foarte limpede că vaca îşi dorea mult să ajungă acasă şi că prezenţa copilului era una de pură reprezentare, aşa cum am mai văzut şi la televizor, pe la tipii independenţi. Copilul avea vreo 6 ani, era şi vremea înserării, deci avea multe motive să fie mai circumspect, ducând atâtea kile de carne obosită de păscut, atârnate de funie. Aşa că, în momentul în care a trecut prin dreptul nostru cu văcuţa imensă, i-am spus cu entuziasm: ce câine mare ai! A fost clar un moment de şoc al cunoaşterii, a fost o despărţire de toate reperele civilizaţiei, a fost genericul unui big bang, amânat din lipsă de cvorum. A întors capul, m-a privit ca pe un nebun periculos, a mărit pasul, şi vaca l-a urmat fără să schimbe ritmul, doar funia era ceva mai întinsă. Se vedea că nu-i venea să creadă că cineva a putut să spună o asemenea enormitate, dar era clar că treaba putea fi foarte serioasă, în acelaşi timp.

Am râs împreună cu asistenţa, formată din săteni, am mai râs o rundă imaginându- ne ce ar fi putut spune ăla mic acasă şi ne-am văzut de treabă. Apoi am pus povestea pe blog, au venit reacţiile, mai mult sau mai puţin pline de umor, dar nu aş fi putut să-mi imaginez urmările în timp. Acum două zile, exact înainte să apară în EVZ articolul despre interzicerea bicicletelor şi rolelor în parcuri, am aflat că întâmplarea cu puştiul şi vaca a fost dezbătută la bere pe o terasă din Cluj, la o masă cu tipi simpatici şi serioşi, cum sunt ardelenii. O parte dintre ei au râs din nou când a fost povestită poanta, iar restul au rămas mai căzuţi pe gânduri întrebându-se, mai mult sau mai puţin amuzaţi filosofic, dacă gluma asta a mea este corectă p