300 km pătraţi interzişi oricărei activitâţi umane. Un oraş cu 49.000 de oameni abandonat. 254 de morţi, 600.000 de oameni afectaţi de radiaţii. Cernobîl, 26 aprilie 1986. Acum fix 23 de ani!
Ivanov. Vitali Ivanov. Născut în 1965. Şi-a pierdut tatal la trei ani. “Fără el, luam bătaie de la toţi băieţii, zilnic. Aşa că a trebuit să mă protejez”. S-a apucat de judo. În 1985 i-a cîntat imnul URSS. Nici azi nu ştie cum atunci nu i-a sărit inima din piept, de emoţie. “Tovarăşe Ivanov, cu mîndrie vă declar Maestru al Sportului din Marea Uniune Sovietică”, a sunat textul şi…pac!, medalia pe piept. Cînd a auzit alarma, şi-a dat seama că e ceva în neregulă. Era sportiv, bun de muncă, aşa că o sâptâmînâ a “arat”, singur, un kilometru pătrat. I-a ajutat pe oameni să se urce în autobuze, pe biciclete, în trenuri, să care ce-au găsit, la repezeală, prin case. Auzise doar că s-a petrecut ceva la reactor. Fusese numit “asistent evacuare”, nu avea vreme să se plîngă de oboseală. Apoi…Apoi a primit iarăşi medalii. De această dată pentru merite în afara tatamiului. Una la fiecare boală primită “cadou”: greaţă, dureri de cap, usturimi în gît, ameţeli. “N-ai nimic!”, a auzit la fiecare control, dar l-au pensionat la 21 de ani! Primele poze cu sala de sport în care se antrena le-a văzut în 1991, după şase ani. A închis ochii şi a plîns. Doamne, parcă pe acolo trecuse taifunul! N-a vrut să fie legumă şi, din 1994, antrenează nişte “pitici” la Doneţk. Îi schimbă sîngele des, dar el rîde. “De fiecare dată sunt alt om, nu?”
23 de ani fără apă în piscină
Tavitenko. Natalia Tavitenco. Era noapte. Asta îşi aminteşte. Avea 23 de ani. Era pofesoarâăde înot la bazinul din Pripiat. “Piscina olimpică”, aşa cum îi plăcea ei să o alinte. Făcuse sport de performanţă, avusese şansa de a angaja la “Azure”, ştrandul din centru, dar îi plăcuse să lucreze cu cei mici, să le arate cum s
