Pasiunea şi dragostea pentru arbitraj se opresc undeva pe tăpşanele Diviziei C. Sursa: EVZ

Nicicând arbitrajul din fotbalul românesc nu s-a mai aflat într-un moment atât de dificil precum cel actual. Cu şefii şi cu doi dintre cei mai cunoscuţi oameni ai săi după gratii, arbitrajul românesc s-a compromis total în ochii opiniei publice. Se caută soluţii şi salvatori, dar, din păcate, tot din interiorul sistemului. Un sistem care în ultimii 19 ani a produs monştri cu fluiere şi fanioane, care a siluit destine, cariere şi ierarhii. Înainte de 1989, se arbitra la ordin. În funcţie de ambiţiile personale ale şefilor Armatei şi Internelor ori ale unor primsecretari îndrăgostiţi de fotbal. Şi atunci se dădeau bani, dar mai ales produse, cele din urmă fiind de preferat pentru că erau mai puţin compromiţătoare. Aşa s-au născut legendele despre „Corpul de balet al lui Marin Bărbulescu” sau despre salamul folosit în loc de fanion la meciurile de pe teren propriu ale echipei Sportul 30 Decembrie.

După Revoluţia din decembrie 1989 am asistat cu toţii la ofensiva şacalilor arbitrajului românesc puşi pe îmbogăţire. Frica şi ruşinea dispăruseră odată cu Ceauşescu. La adăpostul celebrei Cooperative, oamenii în negru şi-au făcut de cap fără teamă că li s-ar putea întâmpla ceva. Preşedinţii de cluburi, intraţi în fotbal doar pentru a-şi face imagine şi a spăla bani, au înţeles imediat că arbitrii sunt pionii principali. George Copos i-a făcut dealeari peste televizoarele sale importate din Coreea de Sud sub formă de componente. Au fost anii de aur ai mafiei din arbitrajul românesc, în care „cavalerii” s-au îmbogăţit incredibil. Pasiunea şi dragostea pentru arbitraj se opresc undeva, pe tăpşanele Diviziei C, unde corectitudinea este răsplătită dintotdeauna cu bătaia şi cu marginalizarea. Stau mărturie declaraţiile celor care au refuzat să dea şpăgi sau nu au avut