Ciocolata… cred că acesta este cuvântul care-mi trezeşte cele mai multe amintiri, şi toate plăcute. Chiar dacă privind retrospectiv, vremurile nu erau chiar atât de roz. La 10 ani însă viaţa era mereu frumoasă şi ferice. Dar să revenim la ciocolată.
Cel mai mult îmi plăceau ciocolăţelele "Scufiţa Roşie". Şi asta nu doar datorită etichetei cu fetiţa curajoasă ce-i duce bunicii o mulţime de bunătăţi (înţelegeam să-i ducă cozonac, dar de ce vin?). Mâncam mai întâi stratul de ciocolată şi apoi partea aceea mai tare, ca de bomboană. Fiind foarte ieftină, se strecura mereu câte o bucăţică în sacoşa încărcată cu două pâini (doar atât cât era raţia pe zi, conform cartelei alocate familiei noastre), cartofi, ceapă şi sticle cu apă minerală. Tot din aceeaşi familie a ciocolăţelelor făceau parte "Dănuţ", "Pitic" sau cele, mai dificil de găsit, în formă de banană, învelite în staniol argintiu.
Ciocolatele mari erau reprezentate cel mai des de marca "Postăvarul". Se vindeau pe sub tejghea, iar datorită "cunoştinţei" de la Alimentara (ce ajungea să devină la fel de necesară ca orice membru al familiei), frigiderul adăpostea o dată la câteva luni 10-12 bucăţi, pe care trebuia să le mănânc cu rost, fără grabă. Ceea ce nu era foarte dificil. Oricât de mult mi-ar fi plăcut ciocolata, după patru-cinci mâncate în ritm alert mi se făcea lehamite şi jinduiam din nou la Scufiţa Roşie, spre nedumerirea mamei care nu pricepea de ce zac ciocolatele în frigider, când alţi copii nici nu au aşa ceva (asta era teoria generală conform căreia mereu există copii mai amărâţi decât tine). Foarte rar mâncam ciocolată Ambasador sau chinezească (nu-i mai ştiu numele, dar avea ambalaj roşu cu alb şi un pod graţios aruncat peste ape). Erau mult mai fine şi mai gustoase şi de regulă le găseam doar iarna, sub pomul de Crăciun. Asta dacă fusesem tare cuminte.
De la
