Horia Ghibuţiu: „După două decenii de la schimbarea regimului, se poate vorbi fără ură şi răzbunare despre familia care ne-a condus în cea mai atroce perioadă a istoriei noastre recente”.

Uneori, povestea din spatele poveştii poate fi la fel de captivantă precum povestea în sine. E şi cazul modului în care s-a născut ceea ce reprezintă, probabil, dezvăluirea de până acum a anului 2009: la douăzeci de ani de la Revoluţie, un jurnalist de la „Evenimentul zilei” face publică existenţa în Bucureşti a ultimului moştenitor direct de sex bărbătesc al familiei dictatoriale care a condus România.

Autorul acestui demers jurnalistic e foarte departe de imaginea scormonitorilor de presă, aşa cum sunt percepuţi, de regulă, cei care practică această specie de jurnalism. Cu un tact aproape atipic ziariştilor, Liviu Iolu a tăcut şi a făcut posibil acest demers jurnalistic servind interesul public fără să încalţe bocancii cu care se intră prea adesea - constatare valabilă pentru peisajul media de la noi şi de aiurea - în vieţile unor oameni.

Pentru a-l găsi pe nepotul lui Ceauşescu îţi trebuie tenacitate, încăpăţânarea de a crede că e posibil să scoţi dintr-o umbră densă un personaj protejat de familie printro nescrisă lege a tăcerii, precum şi răbdare, foarte multă răbdare. Asta, deoarece căutarea ultimului Ceauşescu a început în urmă cu aproape doi ani. Cum moştenitorul alesese exilul, autorul dezvăluirii a fost nevoit să verifice zeci de variante, bifurcate, din România până în Statele Unite şi Israel. Nu puţine „săpături” s-au dovedit a fi inutile, destule piste s-au înfundat. Şi, apoi, pânda. Săptămâni chinuitoare în care serviciul tău - la care ziariştii şi-au făcut o regulă din a sta peste program - înseamnă să te claustrezi de bunăvoie într-o maşină, doar-doar şi-o face apariţia personajul vizat. Pe care urmează să-l „fotografiezi” şi să-