Daca ignorati spatiul - nu numai politizat, tinind cont ca este holul unei primarii, cea a Sectorului 2, dar si absolut oribil, si pe afara si pe inauntru -, aveti sansa ca pina pe 6 mai sa vedeti o selectie din desenele Gabrielei Melinescu. Fara doar si poate, lucrarile sale, reproduse cind si cind de cite o revista literara, sint la fel de cunoscute ca „jurnalul" sau, ajuns deja la al patrulea volum. „As dori din toata inima sa scriu numai in romaneste, sa nu ma ocup decit de cartile mele. Dar asta e imposibil. Limba suedeza ma apasa din ce in ce mai mult, incercind sa elimine limba materna. Este peste tot, in apa si in piinea cea de toate zilele. Un paroxism. Poate din cauza asta ma apar cu desenul: liniile si culorile sint un limbaj universal care imi reda echilibrul din copilarie, cind credeam ca limba romana este singura limba, ca pe tot globul pamintesc toti oamenii vorbesc doar romaneste", nota scriitoarea in jurnal, in 2000. Din 1975, Gabriela Melinescu s-a stabilit in Suedia si de atunci literatura sa a jonglat cu trei limbi, cu romana, franceza si suedeza. Vreau sa incepem de la ultima intrebare a unui interviu pe care l-am facut mai demult. Era un interviu cu fotograful Cato Lein, iar el imi raspundea la ultima intrebare, spunindu-mi ca „o fotografie iti poate schimba viata", referindu-se la o fotografie a dumneavoastra care v-ar fi schimbat viata. Incepem cu inceputul. Dar persoana despre care era vorba in aceasta poveste, a intilnirii mele cu cel ce avea sa-mi fie sot prin intermediul unei fotografii, nu mai exista. Asa ca incepem de fapt cu sfirsitul. A fost un hazard fericit. Lutfi Ozkok, fotograf turc, care traia in Franta si care a intilnit-o pe viitoarea lui sotie suedeza la Paris, s-a imprietenit cu cel ce avea sa-mi fie sot. Acesta publicase toate operele lui Panait Istrati, deci cunostea Romania prin literatura acestuia. Zaharia Stancu publicase