În anul 1979, când a plecat în concediu, cu toată familia, în Germania Federală, ca să nu se mai întoarcă niciodată în ţara lui Ceauşescu, Dumitru Stoian era ceea ce se cheamă un nume.
Ca director general al Întreprinderii de Transport Bucureşti (ITB), nu era propriu- zis un nomenclaturist, însă datorită uriaşei sale armate de angajaţi - circa 35.000 -, precum şi a priceperii cu care ţinea pe linia de plutire un gigant economic şi social tot timpul ameniţat cu colapsul, directorul devenise un favorit al unei părţi bune din marea nomenclatură. Dezertarea lui Stoian a fost un necaz imens pentru clica PCR a Bucureştiului. Şi, ca să afle toată românimea ce-i aşteaptă pe cei care înşeală încrederea partidului, Dumitru Stoian a fost condamnat la moarte, iar Securitatea a ţinut pe urmele sale, în Vest, o mulţime de agenţi, care trebuiau să-l aducă în patrie "viu sau mort".
Memoriile lui Dumitru Stoian, publicate în aceste zile sub titlul "Condamnat la moarte", te obligă, citindu-le, să faci o comparaţie între "Jurnalele" şi "Mărturisirile" subţirele ale unor dizidenţi de toată mâna, unii autentici, dar şi destui închipuţi şi megalomani, şi spovedania detaşată a unui om cu reală vocaţie de manager, care şi-a luat pur şi simplu lumea în cap, ca urmare a unei boli acute a conştiinţei. În România au existat mereu profesionişti care nu ştiau să muncească decât bine, indiferent de stăpâni. Aveau talent, iar unii şi geniul muncii. Aceştia duceau treaba până la capăt, dovadă hidrocentralele şi cele câteva industrii care funcţionau, în vreme ce tot mai multe altele, rău administrate, se duceau de râpă.
Dumitru Stoian a fost un devotat al datoriei care n-a mai suportat să joace la două capete şi, fugind fără să se mai uite îndărăt, a luat viaţa de la capăt, a devenit dintr-un anonim care nu ştia o boabă germană un harnic inginer
