Romania da anul acesta un examen extrem de important: cel de maturitate sociala. Modul in care va fi votata in final legea salarizarii unice ne va spune daca 20 de ani de libertate ne-au fost de-ajuns pentru a evolua intr-o comunitate sau mai avem nevoie de timp pentru a depasi stadiul de societate feudala in care ne-au coborat nu doar comunismul, dar si spoiala de capitalism pe care am pus-o in loc. Legea care reglementeaza salariile din sistemul public ar trebui sa impuna democratia si pe statele de plata. Principiul este foarte simplu: oameni cu pregatire egala, cu functii sociale si responsabilitati apropiate, cu vechime si experienta similare ar trebui sa fie remunerati cu salarii egale sau macar apropiate. Un exemplu concret a si reiesit din discutiile Guvern-sindicate care se poarta zilele acestea. Medic primar = conferentiar universitar = capitan = consilier superior in minister = artist liric de opera.

Chiar daca aceste echivalente par mecanice si un pic fortate, ele sunt oricum mult mai echitabile decat legea junglei care domneste acum printre salariatii statului. Cu anumite nuantari care trebuie sa se regaseasca in textul final, legea ar putea multumi pe toata lumea. Dar nu va fi asa. Daca rezolvarea ar fi fost atat de simpla, legea salarizarii unice nu ar fi fost amanata de zeci de ori pana acum, pasata de la o guvernare la alta ca o grenada dezamorsata, mai temuta chiar decat Legea deconspirarii arhivelor Securitatii. Cei ce au pus presiune pe partide ca aceasta lege sa nu fie niciodata adoptata sunt aceiasi care au tinut in ultimii 60 de ani Romania impartita in doua tari. Romania amaratilor si Romania privilegiatilor. Ultima categorie este alcatuita din castele pe care s-au bazat toate regimurile de la Petru Groza incoace: magistratii, in special judecatorii, politistii si tot aparatul Ministerului de Interne, angajatii serviciilor se