De la apariţia sa ca monedă fizică, euro a avut o evoluţie de vis. A început undeva pe la 0,80 dolari şi a ajuns la 1,60 dolari pentru un euro în opt ani (din ianuarie 2001 până în vara anului 2008). Prin 2007, cu SUA prinse în primele semne de recesiune, gâtuite de cheltuieli militare enorme, pentru a susţine peste 700 de baze militare în toată lumea, cu industria din ce în ce mai neperformantă, se vorbea de doi dolari pentru un euro. Sau chiar trei. Criza financiară a început în SUA la sfârşitul anului 2007 şi a devenită violentă în septembrie-octombrie 2008 tot în SUA. Ce s-a întâmplat pe piaţa valutară? Un răspuns statistic ar fi că euro a continuat să crească accelerat, pentru că lumea a vândut dolari şi a cumpărat noua monedă unită, mai puternică şi mai stabilă. Greşit. A început cea mai mare vânzare de euro pe care a văzut-o lumea vreodată, care a modificat substanţial raporturile dintre monede în numai patru luni. La sfârşitul anului 2008, un euro nu se mai cumpăra decât cu 1,2 dolari. Euro a avut nevoie de opt ani să câştige 0,8 dolari, iar moneda americană şi-a luat 0,40 din paritate înapoi în numai patru luni. Odată cu dolarul s-au apreciat şi monedele puternic legate de acesta: dolarul canadian, cel australian şi cel neozeelandez, yenul japonez şi francul elveţian. O intensitate niciodată văzută la scară istorică a schimburilor valutare a lovit ratele de schimb, creând probleme în lanţ. Cei care aveau euro şi-a văzut reduse posesiunile cu peste 30% în câteva săptămâni. Companiile japoneze au început să înregistreze pierderi, deoarece yenul se apropia de bariera psihologică de 50 de yeni pentru un dolar. Pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial, Toyota şi Honda au înregistrat pierderi, nu din cauză că brusc nu mai ştiu să fabrice maşini, ci pentru că automobilele lor au devenit prea scumpe pe toate pieţele lumii. Iar japonezii - dacă nu exp