Până nu demult, sertarul memorialistic din care s-a hrănit viaţa editorială românească după 90 părea închis. Înţesat de jurnalele şi amintirile de închisoare publicate în deceniul zece, stratificat de receptarea entuziastă a unor titluri (de la jurnalele lui N. Steinhardt şi Mihail Sebastian la cartea Adrianei Georgescu, La început a fost sfârşitul, de la Evadarea tăcută a Lenei Constante la Amintiri din viaţă de Aniţa Nandriş-Cudla şi trecând prin Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid), primul interval de reconstrucţie a memoriei colective a României a acumulat, în primul rând, fapte, a recuperat informaţia blocată sau fatal distorsionată în comunism. Semnalul că un volet, primul, s-a închis a fost o anume reacţie de saţietate la tipul de discurs din această literatură, inclusiv la varianta ei pe suport mediatic din serialul Memorialul Durerii, datorat Luciei Hossu-Longin.
Era însă momentul să intre în scenă istoricii, căci al doilea volet le aparţine cu siguranţă. Trei structuri cu misiune de cercetare, fără profil academic însă, s-au dovedit fermenţi bineveniţi, aruncaţi târziu şi căznit, din motive asupra cărora nu e locul să insistăm, în aluatul prezentului: Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România şi Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, care au făcut să apară un corpus deja important de documente şi mărturii despre stalinism şi ceauşism. Paralel însă se dezvoltă, de ceva vreme, şi un al treilea volet, al reconstituirilor indirecte, documentar-afective. Mijlocite de cele mai multe ori de urmaşi, ele recheamă figuri ale unei Românii dezintegrate.
Aleg doar câteva: Ecaterina Bălăcioiu, soţia lui E. Lovinescu şi mama Monicăi Lovinescu, evocată de Doina Jela în Această dragoste care ne leagă, Anton Golopenţia, Ultima carte, un dosar al proc
