În amurgul vieţii sale, după o existenţă dramatică, dar trăită în austeră şi exemplară demnitate regală, Mihai I de România face concesia/ compromisul de a cauţiona amestecul Casei Regale în afacerile încâlcite şi republicane ale ţării. Mulţi au numit sprijinul acordat de Rege principelui candidat la scaunul republican o a doua abdicare. Desigur, ginerele său este un cetăţean oarecare al României, care, conform Constituţiei, are dreptul să aleagă şi să fie ales. Dar nu asta e problema.
Raportarea nu se face la drepturile cetăţeneşti ale unui oarecare Radu Duda, ci la calitatea de principe, care implică nu doar privilegii, ci şi obligaţii faţă de Casa Regală, care i-au fost conferite actorului de la Iaşi odată cu Certificatul de Căsătorie. Dacă deriva României de azi l-a determinat pe Regele nostru să-şi implice familia într-o aventură prezidenţială, ar fi trebuit să chibzuiască adânc dacă nu cumva deriva în cauză va fi sporită de confuzie şi dezamăgiri, de judecăţi vulgare şi interpretări piezişe, din păcate, necontrazise, ba din contra. Problema nu este a unui actor care, de-a lungul vieţii sale, interpretează o varietate de roluri, azi principe, mâine preşedinte de republică, în funcţie de aprecierea de care se bucură în ochii regizorului.
Problema este a spargerii şi a murdăririi unei efigii, monarhia, care, fie şi pierdută, pentru o bună parte a supuşilor Majestăţii Sale, încă funcţiona ca un reper moral. Justificările Regelui, care îşi susţine ginerele la prezidenţiale, cum că România trece prin momente grele, nu sunt adevărate. România, cu toate tribulaţiile unei clase politice nedemne, este, astăzi, membră NATO şi UE. Din această perspectivă, anul 1992, când Radu Câmpeanu i-a propus Regelui să se pună în fruntea unei formaţiuni politice pentru a-i dărâma pe comunişti, consemna momente cu mult mai grele pentru România. Atunci, Regele nostru a r
