Au trecut 58 de ani de când au început, timid, călătoria vieţii în doi. Ea a plecat prima. În linişte, cu demnitate, aşa cum i-a fost şi destinul. „Presimt că ne vom întâlni curând, eu cu Marioara mea. Nu ne stă bine să fim prea mult timp despărţiţi“, scria, înainte să plece la drumul cel lung, învăţătorul din Brădeşti.
Aşezaţi pe o bancă, uşor înclinaţi unul spre celălalt, cei doi dascăli zâmbesc mulţumiţi. Lângă ei, celelalte trei generaţii: copiii, nepoţii şi prima strănepoată. Au reuşit: au o familie frumoasă, care a rămas unită. „Amândoi au fost învăţători. Gheorghe şi Marioara Luţă. Au trăit bucurii, dar şi necazuri, au trecut printr-un război, dar viaţa lor a fost un model pentru toţi cei care i-au cunoscut. În Bihor, au făcut apostolat într-o comună în care nu era nimic. Tata, pe unde trecea, era «domnul învăţător». Mama a fost şi ea un dascăl de excepţie şi, în acelaşi timp, s-a ocupat de noi şi de copiii noştri, şi de nepoţi“, povesteşte Doina Ştirbu, fosta profesoară de limba română, privind fotografia alb-negru, făcută cu mulţi ani în urmă. „Nici nu-mi vine să cred că nu mai sunt. Amintirea lor este atât de puternică, învăţămintele lor atât de vii, încât parcă ar fi şi azi aici, cu noi“, adaugă încet, cu tristeţe. Se scuză apoi şi iese din cameră. Se întoarce câteva minute mai târziu, cu un teanc de manuscrise. Le aşază pe masă şi deschide primul volum: „Profesor Gheorghe Luţă - Încrustări pe răbojul vieţii. Întâmplări, fapte, oameni, idei“. „Tata a vrut să-şi scrie memoriile. A scris despre tot, despre război, despre menirea lui de dascăl, despre noi, despre mama, mai ales despre mama...“, continuă ea.
„Reconstitui prin ceaţa amintirii câteva fragmente trăite“
Sunt trei. Un scris de mână, clar, cuminte, ca un desen liniar, ordonat. Răsfoieşte ultimul volum şi se opreşte la întâmplare: „24 iunie 1995 - Ziua de Sânziene. A
