Într-un roman din tinereţe am făcut bugetul de timp al unei vieţi medii, dacă aş fi trăit-o aşa cum o trăiam eu pe atunci, adică la întâmplare: câţi ani consumam cu dormitul, cu lucrul, cu plimbatul, câţi ani iroseam aşteptând ceva sau lăsându-mă în seama hazardului.
Apoi, timpul cheltuit cu activităţile mărunte, unele obligatorii, altele de umplutură. Adunând tot ce trebuia socotit la investiţii şi pierderi planificate, rezulta un mare nimic la profit. Asta chiar era pe atunci viaţa mea, un continuu consum şi nici o concluzie, nici un câştig care să justifice pierderea de vreme, nimic care să-mi spună că au meritat zbaterea, foamea, visarea. Nu învinuiam pe nimeni pentru secvenţele ori hălcile de timp irosite fără nici un înţeles, fără bucurii ori foloase. Ceva mai târziu însă, când am început să conştientizez cât timp îmi mânca statul comunist cu ideologia lui şi cu toate constrângerile zilnice, m-am învinovăţit mai puţin şi mi-am pus la punct o strategie de apărare a timpului, pe care Dumnezeu mi-l dăruise ca să-l trăiesc cu sens. Am păcălit mereu statul comunist la timp, nu la bani.
Statul, oricât ar fi el de totalitar, e prost. Îşi apără instituţiile şi lacheii, inventează tot felul de oprelişti, dar să te oprească din gândit nu poate. Statul comunist putea fi păcălit gândind în timpul serviciului, în timpul şedinţelor de partid şi de analiză a muncii şi, în general, gândind, gândind, gândind. Gândirea e adevărata plus valoare, profitul real.
Ei bine, ce n-a reuşit statul comunist reuşeşte statul capitalist: ne nenoroceşte bugetul de timp care ne-a mai rămas.
Ne impozitează timpul prin disfuncţiile bezmetice ale statului. Democraţia e şi o fraudare masivă a timpului omului de rând. Statul ni se bagă mereu în suflet şi ne deturnează gândirea. Ne obligă să pierdem ani din viaţă corectând erorile sale, lup
