Am sperat câteva zile că Regele Mihai nu va susţine public candidatura lui Radu Duda, ginerele său devenit „alteţă“. Nu s-a întâmplat astfel şi, la drept vorbind, erau slabe şanse să fie altfel. Susţinerea a venit, deci, risipind orice iluzii. Într-adevăr, după părerea mea, prin acest act rău chibzuit, Regele Mihai, un om bătrân şi influenţat negativ de anturajul familial, a aruncat ideea instituţiei monarhice din România în derizoriu.

Dar – poate obiecta cineva – într-o republică nu mai există monarhie, aşa că ce mai avea de aruncat în derizoriu? Desigur, nu există monarhie, dar ideea monarhică, ca simbol, putea continua să trăiască şi să aducă beneficii nonmateriale. Într-o ţară unde tradiţiile şi continuităţile valoroase sunt atât de rare, ideea monarhică, cu valorile sale istorice, morale, naţionale, încarnată de o familie prestigioasă şi cu nume celebru, avea de jucat un rol de simbol.

Condusă de o personalitate „regală“, ea ar fi putut oferi un model de altitudine şi demnitate drept contrapondere la atâtea sinistre contramodele cu care avem de-a face zilnic în politică şi în media. Pentru aceasta, nu era nevoie să aibă putere politică, ba chiar era bine să n-o aibă. Chiar în ţările care au păstrat monarhia constituţională, regele sau regina, deşi nominal şefi ai statului, nu au nicio putere, dar funcţia lor simbolică este considerabilă.

Pentru continuitatea ideii monarhice, un singur lucru ar fi fost imperios necesar, chiar dacă poate nu şi suficient: ca această familie să nu se implice în luptele politice partizane dintre partide, să nu opteze pentru o coaliţie sau alta, să nu coboare de pe piedestalul autorităţii simbolice în arena bălăcărelilor politice. Vocea regelui (şi chiar a familiei sale) ar fi trebuit să se audă numai în cauze cu adevărat de interes naţional, aşa cum se auzea ea înainte de 1989 la Europa Liberă, în mesajele de Anul