Există o nevoie a indivizilor, a societăţilor de sens. Nevoia de sens n-a fost, de la bun început, formulată în enunţuri clare. Rămânea întrucâtva în subconştientul colectiv, se satisfăcea în mod natural, firesc, prin chiar practica vieţii cotidiene. A venit un moment – şi fac acum un arc peste o imensă istorie pe care o cunosc insuficient – în care formularea ei lingvistică a devenit ea însăşi o practică tot mai răspândită. A avut loc revoluţia protestantă, momentul în care foarte mulţi europeni şi-au însuşit scrisul ca practică de excavare a unui adevăr adânc, personal, îngropat în individ cu tot cu tezaurul de sens sacru dislocat din transcendent şi panrăspândit în lume (aici e vorba mereu de Spinoza, aşa se spune).

Europa creştină trăia în orizontul accesului postmortem la transcendenţă. Apoi, Revoluţia Franceză a schimbat geometria lumii, cel puţin în Europa continentală franco-germană. Unii au făcut-o, ceilalţi i-au scris filozofia. Dar şi-ntr-o parte, şi-n cealaltă, ideea că individul este de-acum capabil să se salveze şi să salveze lumea prin cuvintele lui a căpătat amploare. Alfabetizarea din secolul al XIX-lea a pus capăt rarităţii cuvântului public şi a practicii scrierii. Nevoia de sens devenea tot mai greu de satisfăcut, pe măsură ce devenea mai explicită. Faptul că tot mai mulţi ajunseseră s-o poată formula le adâncea, de fapt, frustrarea de a nu şi-o putea satisface. Pentru că scrisul este una dintre practicile care a reuşit să convingă, tot mai periculos, de faptul că tot ceea ce există, chiar dacă nu se vede, poate fi vizualizat în cuvinte.

În alte domenii ale practicii expresive, pictura şi muzica, tehnica rămânea o chestiune greu de deprins. În scris, însă, gramatica reglementa tot, iar recursul la autoscriere asigura un conţinut de patos suficient pentru ca limbajul să prindă viaţă şi să apară, mai mult sau mai puţin, în ochii citit