Nu de puţine ori ne-am simţit străini într-o instituţie publică. E clar că nu mergi de plăcere şi, totuşi, atunci când n-ai încotro şi trebuie musai să mergi, te simţi mic de tot după tejgheaua de la care un portar - mascota fiecărei instituţii - te priveşte de sus şi te întreabă cu un aer de superioritate ce doreşti.

Am simţit această senzaţie şi pe pielea de simplu plătitor de taxe, dar şi de jurnalist în câmpul muncii. Ei bine, dacă până în urmă cu ceva timp, nouă, jurnaliştilor, ne era mai uşor să ne facem treaba şi să fim primiţi de către reprezentanţii unei instituţii publice, în ultima vreme, în Constanţa, s-au împământenit o serie de reguli care funcţionează ca un zid. Este şi cazul unei instituţii plasate în centrul urbei şi unde trei băieţi cu pasiuni comune în ce priveşte doctrina îşi desfăşoară activitatea după nişte reguli general valabile, la care se adaugă şi o serie de reguli proprii. Unul dintre efectele acestor reguli sacrosancte pentru subordonaţii din dotare este că nu mai poţi intra cu una cu două în instituţia cu pricina - publică, subliniez. Trebuie să răspunzi la un şir de întrebări înainte ca să îţi fie luată în considerare solicitarea de a pătrunde în fortăreaţă: pe cine cauţi?, de ce?, dacă ai anunţat că vii? etc. Este de prisos să spun că ziaristul are, de regulă, bunul simţ şi se prezintă, spune cine este şi ce vrea, că doar aşa este frumos. Ei bine, accesul poate fi aprobat de portar după un după un şir de telefoane, timp în care eşti scanat cu privirea din cap până în picioare de nişte ochi nu tocmai prietenoşi. După ce ţi s-a dat acceptul să intri în Peştera lui Ali Baba, te simţi parcă eliberat şi, în acelaşi timp, bucuros că ai trecut testul. Aceeaşi regulă se aplică în oricare dintre cele trei instituţii conduse de Nică, Lică şi Rică. Până anul trecut, când în biroul pe care azi îl ocupă Lică stătea alt băiat, presa avea