Premierul Emil Boc a deschis o cutie imensă a Pandorei atunci când a prezentat principiile Legii salarizării unice. De fapt, pe lângă cele patru pe care le-a prezentat, ar mai fi unul care pare că domină întregul demers: cel al echivalării funcţiilor. Odată eliberată în spaţiul public această chestiune, nu pot urma decât contestări dure. Profesorii au început să se simtă umiliţi când au înţeles că dacă au gradul 1 şi 10 ani vechime câştigă cât un sublocotenent sau muzeograful cât un farmacist, în timp ce medicul primar cât un căpitan, care, la rândul lui, va lua tot atâţia bani cât un artist de operă. Echivalenţele acestea cu siguranţă că nu pot decât să pună întregul demers al legii unice de salarizare într-o lumină proastă.

Această chestiune a echivalenţelor ar presupune acceptarea publică a rolului social al diferitelor profesii şi stabilirea unei ierarhii. Din primele elemente nu rezultă decât că militarii stau destul de bine, dar că echivalenţele pe grade militare sunt nefireşti, nepotrivite şi de neacceptat într-o societate civilă. Chestiunea echivalenţei însă decurge aproape firesc din principiile sistemului unic de salarizare şi, mai exact, din încercarea de a încorpora toţi angajaţii statului sub o lege de salarizare unică.

Există, desigur, asemenea exemple şi în alte ţări europene, dar sofisticarea pe care această lege o introduce o face aproape unică. Legea în sine părea, înaintea elaborării ei, premisa de bază pentru a putea scăpa de cereri de salarizare nerealiste şi de a permite o prognoză bugetară realistă pe termen lung.

Aceste virtuţi şi le păstrează, dar cealaltă faţă a monedei este că stabileşte repere centralizat, administrativ şi cu o uniformitate care nu regularizează, ci inhibă performanţa. Atunci când predictibilitatea salariilor este una certă, avantajul acesta nu se transmite spre alte niveluri. Există, desigur, problemel