Parfum intens medieval, brânză periculos de gustoasă şi o oază de suprarealism. Toate acestea se găsesc într-un mic orăşel de la poalele Alpilor, Gruyère. Când, în secolul al XIII-lea, contele Guillaume a ucis un „grue“, adică un cocor, numindu-şi cetatea Gruyère, stră-stră-străbunică-miu tocmai sădea un prun sfrijit pentru ţuicile tari ce aveau să mă ajungă din urmă ca un blestem. Castelul Gruyère, construit după modelul celui de Savoy, de lângă Montreux, şi ajuns principala atracţie turistică a oraşului, a fost în istorie centrul tuturor evenimentelor locale şi, vreme îndelungată, casa conţilor de Fribourg.

Opt secole mai târziu, m-am catapultat pe acest picior de plai, cu o gură plină de rai şi ciocolată, având ataşat de mâna stângă un Swatch, ca nu cumva să mă uite Dumnezeu pe acolo.

Cum mă aflam pentru prima dată în Fribourg, unul dintre cele 26 de cantoane ale Elveţiei – acest veritabil Munte al lui Venus, dezmierdat de Alpii cei aprigi şi cele patru limbi îmbietoare, franceza, germana, italiana şi reto-romana, huzurind la umbra divergenţelor culturale , n-aveam de unde să ştiu că în micul orăşel medieval, locuit de mai puţin de 3.000 de tălpi umane, e musai să vii cu o cască de protecţie.

Şi asta doar pentru a nu-ţi pierde simţul realităţii la auzul îngâmfatelor „les oiseaux chanteurs“ - canarii smintiţi, piţigoii albaştri, mierlele metalice şi toate celelalte privighetori turbate.

Cu ochiul viclean al turistului înveninat cu imagini de Elveţie modernă, una împresurată cu magazine luxoase, cu sedii ale organizaţiilor europene şi clădirilor renumitelor bănci, am lăsat în urmă Fribourgul, locul unde-mi aveam culcuşul pe timpul nopţii şi, totodată, însorita capitală a cantonului cu acelaşi nume, însemnat oraş universitar (10.000 de studenţi la 40.000 de locuitori, dintre care o treime sunt străini; singura u