Am trudit cândva şapte ani ca un damnat, de la opt dimineaţa până către miezul nopţii. Nu contează unde şi de ce, contează doar că începusem să-mi iubesc condiţia de sclav.
Când eşti apăsat de un sentiment al responsabilităţii necondiţionat, apăsarea pe creier are ceva din fatalitatea unei iubiri fără speranţă. Am început să-mi iubesc condiţia de sclav, fiindcă nu-mi mai imaginam şi alt fel de viaţă decât munca la infinit.
Somnul îmi era tulbure, bântuit de personajele şi de treburile neterminate din ziua pe care tocmai o încheiasem. Dar şi de ameninţările zilei care avea să vină. Nu am căzut dintr-o dată în capcana care e funcţia de factotum. În primele luni m-am amăgit cu gândul că era doar o situaţie de tranziţie. Din afară, lucrul la o revistă săptămânală pare să aibă un început şi un sfârşit în cuprinsul celor şapte zile. În realitate nu există început, nu există sfârşit, există numai treceri dintr-o suprapunere de griji în altă suprapunere. Un ghem de incertitudini, din care, pe măsură ce-l descâlceşti, dai în alte încâlceli. Nici astăzi, travaliul la un săptămânal nu-i altfel. Astăzi însă nu-ţi taie nimeni capul dacă numele preşedintelui e tipărit cu greşeli.
În cei şapte ani, în care m-am simţit deopotrivă indispensabil, inutil şi profund vulnerabil, frica de greşeli mă făcea să greşesc tot timpul. Nu aveai cum să greşeşti capital, întrucât la erorile mari vegheau mai mulţi, dar erorile mici erau judecate exagerat. Ţi se făcea proces de intenţie şi dintr-o virgulă aşezată aiurea. Mi-au trebuit mai multe luni, după c-e n-am mai fost şefuleţ, să mă vindec de amintirea fricii de greşeli. La drept vorbind, vindecat definitiv n-am fost mult timp, până când alte frici au laut locul celor vechi.
Un om normal se întreabă, citind asemenea istorii, de ce nu m-am dat la o parte dacă simţeam că nu fac faţă
