Drumul spre o altă Românie e unul iniţiatic, pentru că acea Românie, surprinzător, încă mai există. Acea cale urcă prin văi prăpăstioase cu ape sângerii, cu munţi ce şi-au pus gulere de ceaţă şi cu oameni care nu se grăbesc nicăieri. Asfaltul, oricât de proaspăt turnat, e înlăturat de vremea dură, umedă, de zăpada care aici e la ea acasă aproape oricând. Dacă ninge ori plouă, orice om care spune că ştie zona Mărgău-Răchiţele te îndeamnă să nu te avânţi fără o maşină de teren suficient de puternică. O maşină mică n-ar fi capabilă să suporte hârtoapele care-ţi răsar de te miri unde în cale, mai ales la sfârşitul iernii. În acest loc trăiesc dintotdeauna Ana şi Ioan Boc, părinţii premierului Emil Boc. Simpli, păstrând acea înţelepciune a ţăranului român pur, primitori cu omul, doar om bun să fie. Dacă îi asculţi, înveţi să fii om şi înveţi că orice criză umană e mai întâi de toate o criză a spiritului omului care se dedă la necredinţă şi lene.
Ţara se conduce simplu, ca o casă În România mai sunt oameni care atunci când pleacă de acasă nu zăvorăsc uşile şi ferestrele, ci lasă totul deschis. Astfel de oameni chiar mai există şi te primesc în căminul lor ca şi când te-ar cunoaşte dintotdeauna. Îţi vorbesc despre viaţa lor cu aceeaşi seninătate cu care ar învăţa pe unul dintre copiii lor cum e chipul binelui sau cum e faţa răului. Aşa trăiesc şi părinţii premierului Emil Boc.
La vârsta lor înaintată, deşi au o pensie care însumată ajunge doar la 550 de lei, au demnitatea de a se descurca singuri şi din munca lor să facă parte nu doar copiilor lor, ci chiar şi străinului care le trece pragul, doar om bun să fie. O zi petrecută la Răchiţele e o călătorie într-o Românie pe care mulţi dintre noi o cred pierdută. Acea Românie a lui Marin Preda sau a lui Mihail Sadoveanu poate fi regăsită în comuna în care s-a născut prim-ministrul Boc. Aici,
