Inghetarea salariilor bugetarilor, decisa marti de Guvern, este absolut fireasca in conditiile unei crize de asemenea proportii. Ar fi fost nu numai imoral, ci si pagubos ca efectele recesiunii sa fie suportate strict doar sectorul privat.
Daca omoram vaca datatoare de lapte, cat de putin o fi el, murim cu totii de foame.
Era, asadar, previzibil ca situatia economiei sa-si impuna pana la urma exigentele, pentru ca legile acesteia nu pot fi nici abrogate, nici modificate. Socul deciziilor de acest fel este insa foarte mare pentru ca ele vin dupa valul de promisiuni de-a dreptul obscene din campania electorala.
Salt direct de la cod rosu de canicula, la cod rosu de ger
Cine-i de vina? Evident, cei care au promis. Daca bugetarii nu ar fi fost euforizati cu promisiuni de lapte si miere, nu ar fi avut niciun motiv sa se astepte sa curga lapte si miere.
Daca li s-a tot spus ca, vezi Doamne, criza e acolo, la ei, si pe noi abia daca ne-o atinge vreo adiere, altfel binevenita ca prea se incinsese motorul economiei, s-ar fi obisnuit, poate, cu ideea, asa cum s-au obisnuit cei din sectorul privat, si nu s-ar simti acum loviti cu leuca in cap.
Dar cum sa inghita un profesor trecerea de la promisiunea ferma, legalizata chiar, de majorare a salariilor cu 50%, la pericolul de diminuare a salariului?
Si ce sa creada el acum: vorbele ministrului de Finante care-i spune ca va merge cu aceiasi bani acasa sau hartia Ministerului Educatiei care anunta inspectoratele ca fondul de salariii scade cu 8% si le cere sa decida daca micsoreaza veniturile sau dau oameni afara?
Actuala putere ne spunea ca in campanie nu putea prevedea dimensiunea crizei. Dimensiunea nu, dar existenta ei era deja certitudine. Dupa cum este o certitudine ca la vreme de criza majorarile salariale, mai ales cele de proporti
