Mă încăpăţînez să discut un subiect despre care cei mai mulţi jurnalişti au încetat să mai discute. Acest subiect este Basarabia. Şi asta pentru că, pentru mine, Basarabia este parte din ţara mea, este parte din România. Eşecul evenimentelor din 6-7 aprilie, din Chişinău, este comparabil cu eşecul Pieţei Universităţii din Bucureşti, în 1990. Mai mult, cele două fenomene au numeroase elemente comune, în special dezinformările la care au recurs autorităţile, intervenţia brutală a forţelor de ordine (traduse atît prin „miliţieni“, cît şi prin „detaşamente minereşti“), slaba susţinere a opoziţiei politice şi încăpăţînarea ei naivă de a crede că poţi lupta cu mijloace legitime şi legale împotriva unui sistem profund ilegitim şi ilegal. Deosebirea fundamentală dintre Piaţa Universităţii din Bucureşti şi Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău este felul în care cei care deţineau puterea au ales să înşele populaţia. FSN-ul lui Iliescu s-a dat arbitru imparţial al trecerii de la dictatură la democraţie doar pentru a adormi vigilenţa opoziţiei şi şi-a anunţat apoi candidatura la alegeri împotriva oricăror norme democratice. Partidul Comunist Moldovenesc şi Voronin au furat, pur şi simplu, alegerile. Ambele gesturi, de atunci şi de acum, au fost vag criticate de opinia internaţională şi europeană, preocupată, atunci, de reconfigurarea geopolitică rezultată din prăbuşirea Cortinei de Fier şi preocupată, acum, de efectele politice şi sociale ale crizei economice. În contextul actual, tinerii basarabeni se găsesc singuri, faţă în faţă cu spectrul ultimei dictaturi din Europa de Est (exceptînd-o pe cea a lui Lukaşenko, în Belarus). În faţa lui Voronin, mijloacele democratice, cu care vrea să lupte opoziţia, par a avea consistenţa unui cuţit de uns pîinea folosit împotriva unei balene. Opoziţia speră la alegeri anticipate; însă ce şi cine îi poate oferi garanţia că nu vo