Colectivizarea a condus la pierderea ataşamentului ţăranului faţă de pământ. La sfârşitul acestei luni se împlinesc 47 de ani de la încheierea procesului de „transformare socialistă a agriculturii”. Aici, pâlcuri-pâlcuri de ţărani în costume populare lângă o masă plină cu flori. Dincolo, mâini ridicate în aer, salutând voioase întemeierea unei gospodării agricole colective. În altă fotografie, o familie de ţărani, el cu pălărie înaltă, ea cu basma neagră, semnând că sunt de acord să-şi dea pământul la „colectiv”.

 Într-o alta, firmele gospodăriilor colective, cu nume sovietice şi grăitoare: „Ogorul roşu”, „1907”, „Victoria Socialismului”. Propaganda comunistă a făcut toate eforturile să arate ţării în general şi sătenilor în particular că intrarea în colectiv, „transformarea socialistă a agriculturii” în termenii oficiali, e „calea de urmat”. Şi singura, de altfel.

Calea către marea gospodărie agricolă colectivă, aşa cum ne învaţă Partidul, aşa cum au făcut ţăranii sovietici de au scăpat pentru totdeauna de jaful chiaburilor şi de mizerie”, după cum se precizează în articolul cu nume lung şi moralizator din „Scînteia” anului 1949: „Cu pământul fărâmiţat, muncind de unul singur, nu poţi scăpa de sărăcie şi de jaful chiaburului”.

În spatele frumoaselor imagini aranjate, realitatea era cruntă. Bătăi, schingiuiri, ameninţări şi felurite constrângeri, zeci de mii de arestări, deportări, şi chiar execuţii sumare în sate ale unora dintre ţărani, ca să servească drept exemplu. Şi printre toate, aproape o sută de revolte ale ţăranilor împotriva colectivizării, semn că nu s-au lăsat atât de uşor doborâţi de sistem. „Naţionalizarea s-a făcut într-o singură zi. Colectivizarea agriculturii a durat, însă, treisprezece ani”, spune Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului.

Cuvântul „colec