Între pedanteria cam inhibată din Perspective eminesciene, volumul de debut al lui Dan C. Mihăilescu din 1982, şi eseistica spumos-subiectivă din cea mai recentă apariţie editorială a sa (Despre omul din scrisori Mihai Eminescu, 2009) diferenţa este apreciabilă. Ca de altfel şi cea dintre DCM-ul de dinainte de 1989 şi cel de după. Cronicarul literar de tranziţie – nu în sens de întîm-pinător judecătoresc, ci de Claymoor plezirist, cu altoi de moralist conservator – a lăsat în urmă aplicaţia conştiincioasă a studiosului de bibliotecă, transformîndu-se în entertainer cu boxă de istoric literar şi de istoric al vieţii literare, cu ale ei culise cu tot. Cuvîntul-cheie este aici „culise“.
Dan C. MIHĂILESCU, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 172 p. Fascinat de spectacolul lor, criticul le scotoceşte impenitent inclusiv atunci cînd comentează proză, eseistică sau teatru, dar le găseşte mai ales în nonficţiunea subiectivă (memorii, jurnale intime), unde se simte acasă. „Reumanizarea trecutului“, y compris a celui „de patrimoniu“, are loc prin scoaterea la lumină a refulatului omenesc-prea omenesc ţinut sub obroc în comunism şi sublimat hermeneutic pînă la sastiseală. Dan C. Mihăilescu nu pledează doar pentru „întoarcerea autorului“ şi pentru un nou biografism precum Eugen Simion, ci şi pentru întoarcerea contextualului – a contextualului politic, biografic, amoros, a bîrfelor intime şi a revelaţiilor sulfuroase. Pornit de la un serial – publicat în vara lui 2000 în revista 22 – despre revelaţia corespondenţei inedite dintre Eminescu şi Veronica Micle şi extins ulterior la întreaga corespondenţă eminesciană, Omul din scrisori… nu este ceea ce se cheamă un studiu sau un eseu autonom (deşi are un caracter compact), ci o parte dintr-un flux foiletonistic. De fapt, toate cărţile publicate de Dan C. Mihăilescu, după
