Începuturile mele într-ale SF-ului sînt legate de Cenaclul Quasar din Iaşi. Era 1987, toamna, cînd Vlad Frînghiu m-a convins că sînt „de-ai lor“, şi aşa m-am apucat să scriu SF şi să frecventez cenaclul, care, pe vremea aceea, era condus de Dan Merişca şi George Ceauşu. Au fost cîţiva ani minunaţi, cînd am luat contact cu mişcarea SF românească, în care Dan Merişca era zeul blond care ştia de toate şi făcea de toate. Şedinţele de cenaclu, care se ţineau la Casa Studenţilor, nu erau altfel decît prin alte locuri prin care mai umblasem: la Făgăraş (primul cenaclu pe care l-am frecventat, pe vremea liceului, condus de Cornel Moraru, care nu era încă redactorul-şef de la Vatra, ci doar proful de română de la Liceul „Radu Negru“), la Braşov, în vremea studenţiei (cenaclul revistei Astra), la Slobozia, în vremea stagiaturii. Spre deosebire de acestea însă, la Quasar exista un sentiment de apartenenţă la o comunitate, era fandomul în care intram, renunţînd definitiv la poezie în favoarea prozei. \ Cum spuneam săptămîna trecută, SF-ul mi-a dat o libertate pe care n-o mai simţisem pînă atunci. Evident că la Quasar se respecta tipicul – cineva citea, ceilalţi erau atenţi o vreme, cîteva pagini, ceea ce nu-i împiedica să-l mitralieze pe tînărul aspirant la finalul lecturii. Rareori ieşeai bine din încleştarea cu „tăticii“ Merişca, Ceauşu, Frînghiu, ceea ce era, de fapt, adevărata şcoală a viitorului scriitor, poate mai importantă decît sfaturile legate strict de materialul prezentat (pentru că sfaturi găseşti la tot pasul, sînt cărţi despre cum se scrie etc.), aceea care te învaţă cum să treci de criticile care pe cei mai slabi de înger îi pot face chiar să se lase de scris. Tăria de a merge mai departe pe drumul tău îmi pare cel mai important lucru pe care poţi să-l înveţi într-un cenaclu. Şi ameliorarea abilităţilor, şlefuirea talentului..., şi asta se întîmplă, dar d